„E grotesc. / Nu, e Versailles.” – sună un schimb de replici din Jeanne du Barry, filmul lui Maïwenn, despre celebra curtezană a lui Ludovic al XV-lea, care a deschis Festivalul de la Cannes din 2023. Cel puțin pe hârtie, o alegere potrivită pentru a încheia o seară ce începuse cu un alai nesfârșit de staruri înșiruite pe covorul roșu, în costumele lor de gală, pozând pe treptele celei mai prestigioase săli de proiecții din lume, nu departe de Versailles, circa 1770.

După o scurtă introducere, însoțită de o clasică voce din off cu intonație scoasă din Teleenciclopedia – în care o cunoaștem pe Jeanne (Maïwenn), fiica nelegitimă a unei bucătărese și a unui preot, ce rătăcește prin lume învățând să fie „femeie și liberă în același timp” –, protagonista îi atrage atenția contelui du Barry (Melvil Poupaud), a cărui amantă devine. După un popas în patul cardinalului Richelieu (Pierre Richard), ajunge la curtea regelui (Johnny Depp) care, fermecat de apariția ei spectaculoasă, îi oferă privilegiul de a-i fi primă curtezană.

Îmi e greu să îmi dau seama ce a apărut mai întâi. Filmul, scris, regizat și produs de Maïwenn, sau  articolul din Wikipedia despre Jeanne du Barry, care se citește fix ca un sinopsis de pe IMDB. Scenariul, construit pe un calapod clasic de film biografic în care toată lumea poartă straturi substanțiale de pomezi, coafuri imposibile și rochii incomode, petrece cea mai mare parte a timpului în sălile impunătoare ale palatului regal, în care anturajul curții își dedică tot timpul din lume etichetei. Jeanne îndeplinește rolul de surogat al spectatorului în propria biografie, în momentele cele mai reușite ale filmului: deși venise cu ceva bagaj de cultură și bune maniere, trebuie să învețe de la zero codul labirintic de conduită din preajma trimisului lui Dumnezeu pe Pământ: nu trebuie să-i întoarcă niciodată spatele, nu poate asista la ritualul îmbrăcării deoarece nu are un rol oficial la palat, trebuie să aștepte să i se vorbească pentru a fi acceptată. Nu este lăsată nicio clipă să uite rolul ei de outsider și faptul că însăși prezența sa la curte este și va fi mereu scandaloasă – în special în interacțiunile sale cu fiicele dizgrațioase ale regelui (mai caricaturale decât „fetele cele mari ale împăratului” din basmele fraților Grimm), care se referă la ea ca la o „creatură”.

Privită prin prisma regizoarei, Jeanne e un fel de proto-influencer, mișcându-se cu aparentă dezinvoltură prin cercurile puterii, conștientă de propriul efect asupra bărbaților – care-i tolerează, fermecați și pe jumătate amuzați prezența – și a femeilor de la curte, scandalizate inițial că poartă pantaloni (ce călcare în picioare a cutumelor!)  sau își lasă părul despletit, pentru a-i copia apoi stilul vestimentar.

Însă Maïwenn, a cărei fascinație față de figura istorică a lui Jeanne du Barry e palpabilă, nu reușește să se apropie niciodată suficient de propriul personaj. Privită prin prisma regizoarei, Jeanne e un fel de proto-influencer, mișcându-se cu aparentă dezinvoltură prin cercurile puterii, conștientă de propriul efect asupra bărbaților – care-i tolerează, fermecați și pe jumătate amuzați prezența – și a femeilor de la curte, scandalizate inițial că poartă pantaloni (ce călcare în picioare a cutumelor!)  sau își lasă părul despletit, pentru a-i copia apoi stilul vestimentar. Alegerea nu e rea și ar fi dat mai multe roade în mâinile unui cineast mai abil sau mai sofisticat, dar, într-un film atât de convențional, pare doar o simplă încercare de a supralicita modernitatea unei figuri istorice și, în consecință, de a trezi empatia dată de recognoscibil. Dincolo de personalitatea „colorată”, e doar (încă) un personaj definit de relația (inițial tranzacțională, apoi apropiată de iubire) pe care o are cu un bărbat, care în acest caz se întâmplă să fie rege. 

Și iată cum am scris deja patru paragrafe fără să menționez micul elefant din cameră – alegerea lui Maïwenn de a-l distribui în rolul lui Ludovic al XV-lea pe foarte americanul și foarte controversatul Johnny Depp căruia, din multe perspective, rolul i se potrivește ca mănușile până la coate, pe care le poartă adesea în filmele sale. Stunt casting în toată regula, Depp plutește ca împăiat prin puținele sale scene, acoperit de farduri, vădit incomodat de franceza sa aproximativă și având un număr limitat de replici în consecință. În fine, prezența sa e suficient de importantă să-i asigure capul de afiș.

Surpriza cea mai plăcută a filmului vine din altă parte – revelația Benjamin Lavernhe, care face minuni cu rolul lui La Borde, valetul regelui. De departe membrul distribuției care se simte cel mai bine în pielea unui personaj de acum 250 de ani, cu postura sa impecabilă și alură de Peter Cushing, Lavernhe aduce de-acasă sensibilitate și umanitate într-o partitură care îi cere să vină din ce în ce mai aproape de prim plan, și să spună adesea ce gândește. „Nu cred că regele te-a invitat ca să te audă ce spui”, o încurajează pe Jeanne înainte să o prezinte regelui.

În fine, încheindu-se cu moartea regelui, scenariul fie ratează, fie nu e interesat de oportunitatea de a o transforma pe Jeanne într-o figură tragică – o cale ce ar fi fost ofertantă, având în vedere relația sa neîndeajuns explorată, ambivalentă, cu Maria Antoaneta (Pauline Pollmann), și sfârșitul lor, în oglindă, în timpul Revoluției Franceze. Rolul jucat de Zamor, un băiat african pe care Jeanne îl crescuse la curte, în deznodământul vieții sale, rămâne, de asemenea, doar o notă de subsol. Soartă care-l așteaptă și pe acest film, fără îndoială.

Filmul rulează începând de astăzi, 10 noiembrie, în cinematografele din țară.

Dragoș Marin

Dragoș Marin a publicat articole și cronică de film pe filmreporter.ro și a colaborat la diferite festivaluri de specialitate și emisiuni TV. În viața de zi cu zi e manager de proiect, dar continuă să fie conectat la cultura pop și scrie când are ceva de zis.