Când cineastul Maurice Pialat decide să pândească liceenii Franței optzeciste acasă (de unde aceștia se fofilează mereu cu o scuză bună) și la școală (unde nici măcar nu mai calcă), rezultă cel mai puternic film despre miticul „teen spirit” din câte există. „À nos amours” este disponibil online pe platforma MUBI.

À nos amours vorbește despre perioada când puiul se desprinde de cuib, înhățat de hormonii adolescenței. Premisă cum nu se poate mai firească – doar toți au trecut pe-acolo –, care însă pentru cineva ca Pialat se dovedește problematică din start. Surprinzător? Nu chiar, într-atât de cunoscută trebuie că e axioma nescrisă a cineastului, care zice că firescul unei premise – o viață de familie ce își urmează cursul implacabil, de pildă – conduce în mod necesar către bătaie, urlete și regrete cât casa.

E vorba că pentru Pialat a existat întotdeauna un singur subiect care să merite filmat: ruperea legăturilor. Necazul, se știe – doar vorbim de cel mai mare cineast al violenței la adresa celor dragi – e că treaba asta presupune să-ți lași pielea acolo. À nos amours duce această constatare la ultimele sale consecințe. Deja în Nous ne vieillirons pas ensemble (1972), un alt film paroxistic al autorului, relația de iubire-transformată-în-ură mistuia totul în calea ei, mai puțin – fir-ar să fie! – pe ea însăși. Însă aici, în filmul din 1983, legăturile fiind de sânge, situația e, vorba lui Watzlawick, fără speranță, dar totuși deloc gravă: Pialat înțelege prea bine că nu ne alegem părinții, dar asta nu îi împiedică personajele să se revolte până în pânzele albe – și tot degeaba – împotriva destinului.

A (re)vedea À nos amours e o experiență răscolitoare: cocktail toxic lăsat în van la decantat, filmul ne dă ceață iar și iar cu vigoarea știută, ridiculizând „radiografiile” puștimii rebele de azi cu superbia punkistului care le-a fumat pe toate de mult. Subiectul nu e atât familia (e și asta), cât un studiu în nuanțele epidermei (Pialat a început ca pictor): corpuri fără haine, în așternuturi și nu numai. Semantica cuvântului „dragoste”, altfel spus: iubire și sex, nu neapărat în ordinea asta.

În egală măsură de crud și de melancolic, filmul e conținut în această încleștare dintre zâmbetul trist al lui Maurice Pialat și zâmbetul ștrengăresc al lui Sandrine Bonnaire, tată și fiică între care are loc un fel de predare de ștafetă, dar obligatoriu à contrecœur. E ca și cum lui Pialat-actorul i-ar fi târșă să părăsească scena: prea narcisist în luciditatea sa, are nevoie până și de prim-planul temporar al camerei. De unde și senzația de invidie blândă îndreptată către propria odraslă – tristețea vinovată la gândul că ea, una, are toată viața înainte pentru a se ruina. De unde și complicitatea irezistibilă dintre cei doi. 

Priviți secvența încă o dată, pentru că e cu adevărat genială. Un tată și fiica lui stau în miezul nopții la masa din bucătărie, luminată de un bec chior. Fiica mănâncă o felie de șuncă, își linge degetele lasciv. Tatăl o anunță cu calm că pleacă de acasă și îi lasă de tot – pe ea, pe fratele ei, pe mama lor. „Ce te freacă pe tine?”, îi mai lansează bărbatul, dar nu ostil. „Ești totuși taică-miu, nu?”, îi răspunde fiica pe ton de fizician. Toată amploarea acestui cinema – rigoarea spontaneității – trece prin aceste cadre: personaje surprinzând alte personaje cum se chinuie să existe deplin. De la poza sexualizată a fetei la materialitatea încărcată de fluxuri nevăzute a clipei banale, amestecul e pur și simplu electric. 

Colericului Pialat îi ies atât de bine scenele de acalmie pentru că, mai rare decât soarele irlandez, ele apar întotdeauna învăluite de aburul tenebros al unor schimburi pline de furie și de psihoză.

Serge Daney, în cronica sa minunată, a fost primul care a citit ceea ce face Pialat aici în termeni încărcați atmosferic:

Pentru filmele care, precum À nos amours, sunt filme în plus, cele pe care nimeni nu le poate face în locul autorului lor, cele care rezultă dintr-o luptă cu materialul-cinema, trebuie inventate foarte repede metaforele din afara cinemaului de care avem nevoie pentru a le descrie. Iar pe Pialat, de data asta, îl vom vedea sub unghiul depresiunii, al perturbării, al presiunilor înalte și joase. Bref, al meteorologiei.

Apropierea acestui cinema de un in medias res ciclonic constituie, de altfel, o afacere mai complicată decât o lasă să pară acest dispozitiv simplu: ea cere de la creatorii filmului – actori, Pialat-dialoghistul – un sans faute pe toată linia convenției. Să fie realism, cu alte cuvinte, dar să fie ca aici – adică apt să ofere o concepție extatică a profesiunii cinematografice.

Despre asta e vorba, de fapt: exigent, À nos amours duce o bătălie în numele unui fel de anti-formalism, al unui refuz absolut al giumbușlucurilor, în locul cărora așază substanța densă, mâzgoasă, din care sunt făcute viețile dureros de pline aflate chiar lângă noi. Inamicul acestui cinema al defulării grotești și al mersului la contact nu e Bresson, ci zburdalnicul Jules et Jim. Nicio urmă de frivolitate aici – până și flirtul neîntrerupt și devastator al Suzannei e tratat la modul cel mai serios, ca materie suverană pentru cinematograf. E cel mai mic sacrificiu pe care Pialat-creatorul îl poate face ca să atingă călcâiul fantasmei sale libertin-perverse. Între male gaze și largul mării, Sandrine Bonnaire e sursa nebuloasă de lumină a fiecărui cadru, acționată cu voluptate de către Pialat însuși din postura demiurgului obsesiv. Incapabil să lucreze altfel decât față în față cu adversitatea, Pialat își încolțește prada și își spune „stop!” abia după ce a sărit un pic coarda.

Tatăl e, poate, prima și ultima iubire a fiicei: regizorul-actor are grijă să își rezerve această funcție simbolică, apoi distruge, cu gusto, o seară care se anunța liniștită (penultima scenă, antologică). Explozie după explozie, À nos amours se va fi transformat până la final într-un peisaj devastat, de o frumusețe sălbatică.

Victor Morozov

Critic de film și jurnalist. Scrie săptămânal pentru Scena9 și Dilema veche. A studiat teorie de film în Grenoble, Paris, Dublin.