Bonnie and Clyde (Arthur Penn, 1967), ultra cunoscutul film cu gangsteri damnați, va fi proiectat spre finalul lunii în cadrul American Independent Film Festival. Ironie a sorții ca un astfel de film care miza pe niște arme standard – zvâc și meșteșug –, ieșit, ca atâtea altele, pe porțile unui Hollywood clasic conectat la aparate, să semene astăzi, prin comparație cu ograda sufocată de mortăciuni gonflate și împăiate care e industria blockbusterelor din prezent, cu o realizare independentă? Sau poate doar omagiu adus unuia dintre ultimele filme (bune) despre care a vorbit toată lumea? Orișicât, înainte să pornim morișca PR-istică de etichete obligatorii – cel mai mitic, cel mai tragic, cel mai nu-știu-cum film –, poate-ar fi interesant de analizat ce ne mai spune Bonnie and Clyde în ziua de azi și care e locul lui în istoria scurtă și zbuciumată (cam ca istoria acestor doi tâlhari) pe care a pus-o în mișcare cinematograful. Sau, în alte cuvinte, poate-ar trebui verificat ce potențial incendiar mai are un cuplu heterosexual care fură, într-o narațiune mainstream, de la cei cu prea mulți bani, apoi sfârșește previzibil, în ghearele brațului lung al legii.

Căci ziua de azi e aceea a unei „hipervizibilități pentru toți” (ca să îl preiau, deformat, pe Serge Daney), în care violența băiețească de pe ecrane nu mai scandalizează pe nimeni. Posibilitatea de a aprecia utilizarea violenței ca gest gratuit și eliberator – ca o furie cheltuitoare care nu servește decât unei perverse plăceri estetice, iar asta e de ajuns –, așa cum se întâmpla în The Wild Bunch (Sam Peckinpah, 1969) și, într-o mai mică măsură aici, nu mai funcționează nici ea. După atâtea filme violente, violența a devenit o opțiune fără încărcătură „politică” – și poate n-ar strica să facem un pas în spate și, măcar pe platforme ca aceasta, dedicată analizei cinemaului, să tragem din nou niște linii roșii de bună practică, așa cum făceam cândva, prin anii 50. Revenind la film, raportul lui cu violența e ambiguu. Pe de-o parte pentru că, da, Bonnie și Clyde fură și omoară, dar filmul îndulcește aceste lucruri fie prin distincția, deloc minoră, că cei vizați sunt băncile și mai-marii potenți financiar, fie prin resemnarea în fața stângăciilor acestei trupe improvizate, care acționează mai mult la întâmplare, în funcție de ce se ivește: comedia vine acum, ca în primele filme ale lui Godard, la pachet cu multă vopsea roșie. Niciodată oamenii aceștia nu vor deveni ridicoli, însă – neputința lor, contextualizată în societatea americană crunt lovită a anilor 30, e doar însemnul caracterului lor uman, foarte uman. Ne identificăm cu acest Robin Hood dillingerian care e Clyde Barrow (Warren Beatty)? Nu cred, dar cu siguranță înțelegem că e unul de lângă noi, unul care am fi putut fi noi, iar faptele lui de vitejie și fărădelege ar fi putut fi ale noastre.

Cursul acestei vieți de fugă, care începe la un moment dat s-o ia la vale și nu se mai oprește, îl știm de la cinema. Cinefilii acelor vremuri ar fi putut să cunoască deja variante care se inspiră din biografia lui Clyde Barrow și a lui Bonnie Parker, precum You Only Live Once (Fritz Lang, 1937), They Live By Night (Nicholas Ray, 1947) sau Gun Crazy (Joseph H. Lewis, 1950). Am văzut acele trei filme mai mult sau mai puțin recent: Lang e Lang și n-are rost să înșirui aici atributele artei sale uscate și precise ca un metronom, care mi-ar cauza o digresiune interminabilă și un elogiu previzibil. Din filmul lui Lewis am rămas mai ales cu niște personaje mai mult sau mai puțin stratificate pe interior și cu un frapant plan-secvență, care traduce judicios, în timp „real”, jefuirea unei bănci. Partitura lui Ray am urmărit-o cel mai recent, și am impresia că Pauline Kael, faimoasa cronicară de la The New Yorker, n-are dreptate, în eseul ei aproape la fel de cunoscut ca Bonnie and Clyde, să-l pună la zid pe motiv de sentimentalism, căci nu văd de ce opțiunea lui Ray pentru melodramă juvenilă ar fi îmbătrânit mai rău până acum, când a mai trecut jumătate de veac, față de cinismul la fel de mainstream lui Arthur Penn. Orișicât, cinemaul fiind ceea ce este – o formă care are nevoie să fie împachetată într-o morală –, știm că n-are cum să se termine bine pentru oamenii noștri: suspansul, pe partea asta, n-are obiect. Rămâne deci să pătrundem fără angoasă pe teritoriul acestor rute de țară, cu moteluri presărate ici și colo și cu orășele prăfuite și părăginite – teritoriu pe care îl știm, de astă dată, din literatură, de la Nabokov, așa cum bine amintește Kael. Asta dacă putem.

Kael are pretenția să epuizeze discuția filmului pe toate fronturile, dar unde face o treabă extraordinară e mai cu seamă în părțile dedicate vâslirii în amonte pe râul sinuos al atitudinilor scenariștilor David Newman și Robert Benton față de acești rebeli.  Parte din acel extaz cauzat de o serie de acte pe care filmul are grijă să le distileze într-un mod foarte complex rămâne în picioare și azi. Față de un film mult mai inert la capitolul acesta, cum e Thieves Like us (Robert Altman, 1974) – ba chiar și față de Ray și Lang, care pierd în mobilitate ceea ce câștigă prin incandescență –, Bonnie and Clyde ne face să râdem, apoi ne dă peste nas în secvențe de un surprinzător tragism, apoi așază o muzicuță de banjo peste o urmărire vag-încordată și pune din nou apă în vin. Cinismul autorilor, care echivalează nu o dată moartea cu o chestie aproape arbitrară, de care cuplul râde senin, neștiind ce altceva să facă, e dublat de o atitudine nu atât socialistă – foarte caracteristic, Clyde restituie unui țăran amărât o bancnotă în timpul unui jaf armat, iar mai devreme îi dă altuia posibilitatea să se răzbune simbolic pe oamenii care l-au evacuat din casă –, cât pur și simplu cool, gata să impresioneze adolescenții: Bonnie (Faye Dunaway), Clyde, plus câțiva acoliți intimi își duc mai departe actele necuviincioase în aceeași măsură în care au conștiința punerii lor în scenă. În vreme ce renumele lor se umflă, propriile decizii par să le scape tot mai mult din mână, dobândind o viață proprie de performance.

Astăzi, când ni se mai întâmplă să dăm câte o raită prin muzeul de istorie al Hollywood-ului, ne putem bucura descoperind un film care nu simte la tot pasul nevoia să-și taxeze personajele pentru imoralitate, aprinzând astfel în spectator scânteia vinovată că poate să țină și cu ele. La fel cum ne putem bucura și când descoperim un regizor – e cazul lui Nicholas Ray – care ia în serios pasiunea pură a unor personaje, chiar cu riscul patetismului. Căci dacă Eddie, protagonistul din They Live By Night, e aproape caricatural de pur, Clyde e reversul său moale: mai puțin un monstru fără de morală, și mai mult un ins relaxat, cu vagi idei de justiție socială, care s-ar putea să sufere de iresponsabilitate și de mania clovneriei. În 2021, Bonnie and Clyde nu mai pare o radere a bunei-cuviințe – ci, ca multe filme din curentul Noului Hollywood pe care le-a anunțat, o croșetare conștientă de sine într-un gen bine definit, căreia îi putem saluta sau critica gimmick-urile „revoluționare” (mai mult sânge, mai multă frontalitate într-ale sexului, mai mult pac-pac), în funcție de propria sensibilitate. În ambele cazuri am avea dreptate. Arthur Penn avea să dea filme mai bune – vezi Night Moves (1974), un strașnic neo-noir paralizat de paranoia –, dar Bonnie and Clyde rămâne, totuși, un moment. Nimic nou aici, dar poate e cazul să-l depășim în favoarea altor titluri, altor autori.

Victor Morozov

Critic de film și jurnalist. Scrie săptămânal pentru Scena9 și Dilema veche. A studiat teorie de film în Grenoble, Paris, Dublin.