Undeva între Rudyard Kipling și Frantz Fanon, pe raftul de artă (de-/post-)colonială, stă Chocolat, filmul cu care cineasta Claire Denis a atins recunoașterea mondială în 1988. Mai toată povestea lui se petrece cu câteva decade mai devreme, pe timpul administrației coloniale franceze, și este relatată din perspectiva unei fetițe care locuiește cu familia sa albă – tatăl este un înalt diplomat, mama e casnică – în pusta Camerunului. Talentul regizoarei de a lucra cu enigme face ca rama care încadrează această poveste, oricât ar fi ea de subțire, să se dovedească cel puțin la fel de intrigantă: într-adevăr, o vedem acolo pe fetița France, maturizată între timp, revenind în țara copilăriei. Pe acest plan temporal, lucrurile durează nu mai mult de câteva minute, timp în care aceasta este culeasă de pe marginea drumului de un afro-american venit să-și caute rădăcinile pe continent. Personaj episodic, dar decisiv, care se încăpățânează inițial să rămână în poveste (o lasă undeva, apoi decide să o conducă mai departe), după care se încăpățânează să dispară, tăind scurt orice relație ar fi putut începe acolo; individul e o apariție de neuitat. Felul în care Denis modelează aceste clipe, atentă la mișuneala locului semnalat zgomotos pe geamul mașinii, în același timp în care coordonează fluxurile de dorință și teamă dintre doi străini cosmopoliți și pierduți în Africa optzecistă, îi recomandă deja privirea: nu e nicio coincidență că ea s-a transformat, în anii care au trecut de atunci, într-un reper al cinemaului mondial de artă.

E întotdeauna palpitant să asiști, retrospectiv, la nașterea unui autor. Mai ales atunci când filmul în cauză știe să evite atât de abil capcanele juvenile. Cu tonul său sec, aproape smucit și deloc dornic să bălească la propriile efecte de măiestrie, Chocolat mi-a evocat filmul lui Lucian Pintilie O vară de neuitat: aceeași aparență solară a paradisului pierdut, cu lumina arsă a verii care învăluie ca într-un cocon bucuria de a fi copil, dar un paradis mânjit de o violență politică pe care copilul, în inocența sa, e incapabil să o discearnă. Filmul lui Denis descrie o epocă colonială în care injustiția rasială se amestecă cu o fantasmă sexualizantă a Celuilalt: Isaac de Bankole este splendid în rolul muntelui de virilitate demnă, nevoit să plece capul la fiecare hachiță a patronilor. Care patroni nu sunt rasiști într-un sens hard: dominația lor se camuflează într-un respect ipocrit, ce diluează de ochii lumii un forcing fără menajamente. Perversiunea e dulce: francezii cer lucruri nu pentru că au nevoie de ele – va fi de ajuns ca un alb ceva mai răsărit și mai legat de pământ să poposească pe moșie pentru a perturba regulile, alegând să se spele în aer liber, alături de negri –, ci din dorința de a prezerva un status quo călduț, care ajunge, într-un mod foarte insidios, să convină și dominaților.

Interesant e însă că Denis nu ne pune în gură concluziile facile care ar fi de tras: „ordinea colonială e rea”, „omul alb poartă povara nemerniciei sale”. Mai degrabă – și ca să evităm acel clișeu popular azi, al filmului „non-tezist” (orice ar însemna asta) – aș spune că ea transformă această pânză a memoriei într-o suită de scene ireductibile la simbol: scene fără mesaj în sine, scene de viață, care explodează în mici acțiuni concrete. Lucruri felurite se întâmplă în cadru, ceea ce proiectează filmul dincolo de zona interpretărilor sterile, unde fiecare detaliu știe că trebuie să comunice ceva. E totodată ocazia pentru cineastă să exerseze diverse opțiuni stilistice: vezi cadrul remarcabil – o haltă în sughițul acțiunii – în care muncitori de culoare se odihnesc, după o zi de lucru în arșiță, la umbra unui camion, a unui copac, a unei case, într-o nemișcare aproape fotografică. Există numeroase astfel de momente, de altfel scurte și ușor de ratat, în care filmul capătă o anumită conștiință de sine, de parcă și-ar aminti dintr-odată că e operă – mă gândesc la planul, straniu în fixitatea lui portretistică, în care Isaac de Bankole și Giulia Boschi, majordom de culoare și patroană albă, privesc spre cameră în tăcere, ca într-un tablou colonialist de secol XVII.

Chocolat inaugurează cariera unei cineaste extrem de iscusite la a prinde din zbor diversele sensibilități care circulă prin aerul vremii. Alături de același co-scenarist Jean-Pol Fargeau, avea să cupleze în 1994, prin J’ai pas sommeil, valurile masive de emigrație est-europeană și xenofobia din mediile înstărite ale centrelor economice europene. Iar cu Beau travail, din 2001, va oferi unul dintre cele mai stranii și mai intense filme ale ultimilor decade, despre luptătorii Legiunii Străine din Sahel: film fierbinte în corporalitatea sa descătușată, care întoarce fabula din Chocolat cu susul în jos, reducând moștenirea transnațională la o suită de siluete soldățești bine făcute, pe care aparatul de filmat le scrutează lasciv, precis, cu o claritate nemaivăzută. Chocolat deschide această serie de priviri alunecoase, ocupate să studieze fluxurile toride, umede dintre oameni. El se fofilează printre spinii politici ai momentului, amestecând bine și rău până ce se prind într-o pildă despre viață, memorie și istoria fără sfârșit.

Chocolat poate fi văzut online, pe platforma MUBI.

Victor Morozov

Critic de film și jurnalist. Scrie săptămânal pentru Scena9 și Dilema veche. A studiat teorie de film în Grenoble, Paris, Dublin.