Până mai ieri-azi, când noul său film „Cerrar los ojos” a avut în sfârșit premiera la Cannes (deși în afara competiției), cel mai recent titlu al maestrului Victor Erice era „El sol del membrillo”, un film răvășitor realizat tocmai în 1992.

Pe hârtie, El sol del membrillo este un film despre încercarea zadarnică a pictorului Antonio López de a picta gutuiul din curtea casei. Durează însă foarte puțin pentru a înțelege că proiectul lui Erice, conținut în miezul acestui copac, e mult mai vast. Atât de vast încât cuprinde însăși misia cinemaului (trebuia îndrăznit): aceea de a filma moartea la lucru. Simultan limită de nedepășit, împotriva căreia arta se revoltă la tot pasul, și ideal abia murmurat al oricărui creator, această moarte fixată pe peliculă e orizontul către care El sol del membrillo avansează cu o cadență implacabilă, perfect împăcat cu destinul său.

Un paradox stă la originea lui El sol del membrillo: cu forma sa sferică, cu textura sa plină și noduroasă, gutuia poate rezuma însuși universul, în aceeași măsură în care rămâne un fruct destinat borcanelor de dulceață. Într-o scenă superbă de la finalul filmului, la capătul acestei toamne madrilene care a văzut cum fructele se trec, alunecând mereu prea repede din pârg în decădere, pictorul smulge o gutuie din copac, o apropie de chip, o miroase cu un gest tainic și voluptuos. Există scenă, în toată istoria filmului, mai grea de la atâta durere și senzualitate prinse laolaltă într-o îmbrățișare a simțurilor? Cu siguranță, dar parcă niciuna nu observă, ca aici, o dramă în mic, în minuscul chiar, care sfârșește prin a angaja traiectoria universală a ciclurilor de viață.   

Acest teatru al ființării are în centrul său un om și un pom pe care Erice îi face să dialogheze de la egal la egal, într-o omonimie dusă la extrem. În secvența mea preferată, camera tranzitează din grădina intimă a pictorului către împrejurimile urbane explorate de ochiul unui turist distrat și nostalgic, în vreme ce zgomotul știrilor de la casetofon ne acompaniază mai departe. E momentul când filmul parcă își amintește că lumea merge dincolo de crengile gutuiului care i-au servit până atunci drept cadraj natural: peste panorama vastă a suburbiei, o voce de crainic ne vorbește, pe un ton egal, despre tratate bilaterale între țări, despre dizolvarea RDG-ului, sau despre negocierile purtate cu Saddam Hussein. Vedem aici o plecăciune în fața frumuseții deloc zaharisite a lumii, care face ca un om să poată turna tot harul de care dispune într-un act deopotrivă mărunt și grandios, inutil și transcendental, în timp ce afară urlă ditamai cotitura istorică. În precizia cu care pictorul trasează linii, în mania cu care notează, à l’ancienne, transformările fizice ale copacului, în grija patologică pe care i-o poartă e de găsit o fidelitate aproape șocantă față de ritmurile arhaice, telurice ale lumii.

Într-un fel, El sol del membrillo este cel mai prețios dintre filme, căci bricolează cu o materie efemeră și imposibil de cuantificat, pe care se străduiește să o documenteze minuțios în transformarea și trecerea ei.

Cu această umanitate lucrează Erice: cu umanitatea care știe că nu poate câștiga niciodată nimic altceva decât clipa, fiindcă savurarea ei nu costă nimic, dar necesită totul. Există o poezie a filmului care se dovedește absolut non-materialistă, căci avuția sa cea mai de suflet o constituie calitatea schimbătoare a luminii, frontul atmosferic imprevizibil, roadele naturii – un mic depozit de bunuri cu atât mai seducătoare cu cât, în economia modestă a filmului, sunt rezultatul unui truc de magie cosmic. Într-un fel, El sol del membrillo este cel mai prețios dintre filme, căci bricolează cu o materie efemeră și imposibil de cuantificat, pe care se străduiește să o documenteze minuțios în transformarea și trecerea ei. Această materie trimite către legătura dintre pictură și cinema: două arte care mobilează cu vizibil – plan, culoare, tușă – acolo unde înainte exista doar albul planșei sau bezna aparatului stins.

Ar fi simplu dacă lucrurile ar sta așa pentru eternitate – dar ele au, obligatoriu, un sfârșit. Pentru López, el e sfârșitul zilei, când lucirile razelor se sting pe de-a-ntregul; sau sfârșitul toamnei, când frigul culcă la pământ globurile aurii care, preț de câteva luni, au fost sorii din viața lui. Pentru Erice, el e sfârșitul filmului, acel „THE END” convențional care fascinează și sperie, fiindcă invocă parcă prea brutal tangoul cinemaului cu moartea, mereu prelungit pentru încă un cadru, încă o zi.

Un cineast, ca și un pictor, lucrează deopotrivă împreună cu timpul – cu efectele sale, cu textura care se imprimă, unic și irepetabil, în fibra oricărei ființe – și împotriva lui, întârziind pe cât posibil momentul când va trebui să se predea neputincios evidenței și să spună: „Stop”. Într-un cadru răscolitor din final, Erice filmează propriul aparat de filmat cum privește – tehnică rece, inumană – fructele căzute pe sol. Drama ține de faptul că sunt aceleași fructe pe care, cu o complicitate morbidă, tot aparatul le înregistrase mai adineaori în procesul infinitezimal de descompunere, fixându-le în timp și anticipându-le viitoarea moarte. 

Împotriva acestei cruzimi inerente mediului nu se poate lupta. El sol del membrillo rostește tragicul destin al cinematografului, chemat să asiste de pe margine la eveniment, asemenea unui martor esențial, care se vede totuși împiedicat să salveze de la orice, mai puțin de la uitare. Erice radicalizează metaforele comentatorilor de odinioară, care vedeau în „a șaptea artă” posibilitatea de a îmbălsăma timpul, conservându-l pe vecie – dar optimismul inițial lasă acum locul unei constatări dulce-amărui. 

Căci actul de a face din gutui actorii principali ai unui film despre îmbătrânire aduce cu un forcing violent, apt să rezume misterul cinemaului: chiar și cel mai aberant film de ficțiune devine, în ultimă instanță, documentarul propriului său turnaj, o capsulă sustrasă iluzoriu curgerii timpului. Prezervarea unui aici-și-acum trimite inevitabil înspre viitorul când nimic nu va mai fi. Dar e și un act luminos, din moment ce, spre deosebire de om, natura renaște: înflorirea viitoare a copacului, filmată de către Erice în cheie de epilog, se citește atunci ca un remake, ca noul sezon al unui serial repetabil la infinit, care totuși nu încetează să uimească. În atenția sa colosală pentru tempo-ul răzvrătit al naturii, această capodoperă minimalistă ascunde în ea o asemenea intensitate, încât este capabilă să arunce în irelevanță orice demarcație între uman și vegetal. Mereu suspicios în legătură cu pretinsa superioritate a omului față de tot ce îl înconjoară, El sol del membrillo reprezintă o pildă despre noblețea unei priviri care se abandonează de bună voie armoniei celeste.

Victor Morozov

Critic de film și jurnalist. Scrie săptămânal pentru Scena9 și Dilema veche. A studiat teorie de film în Grenoble, Paris, Dublin.