Anunțul restaurării întregii opere a lui Jean Eustache a însemnat probabil cea mai importantă veste cinefilă a lui 2022. Grație Festivalului Filmului Francez, cele două lungmetraje pe care le-a regizat, „La Maman et la Putain” (1973) și „Mes petites amoureuses” (1974), se pot (re)descoperi pe ecran mare în mai multe orașe din România. O experiență obligatorie.

Daniel (Martin Loeb), care trăise până atunci cu bunica, este smuls aproape cu forța de mama lui și adus să locuiască alături de ea și concubinul său. Dintr-un sătuc într-un orășel aflat la depărtare – ambele la fel de tihnite și languroase –, lucrurile se schimbă cu atât mai mult cu cât sunt libere să rămână la fel. Cu follow-up-ul său la hitul blestemat care fusese La Maman et la Putain, Eustache persistă în conturarea unui timp-fără-timp, în care totul continuă mereu, la nesfârșit, iar chestia asta e deopotrivă îmbietoare și infernală, nu neapărat în această ordine. 

Pentru Mes petites amoureuses Eustache dă alb-negrul tombal pe culori văratice, centrul parizian pe „țara” pierdută și verbiajul fără scăpare pe o reticneță de a comunica la fel de încăpățânată – dar cu toate acestea reușește să livreze, dacă nu un film identic, atunci reversul său fără cusur, fața negativă, haina a cărei căptușeală s-a numit La Maman et la Putain. De unde, atunci, această respingere cvasi-unanimă a filmului, la vremea lansării sale? Nu din cauza unor opoziții de suprafață, ci dintr-o jenă față de firescul aproape banal în care a fost confecționat. 

Comparat cu strigătul disperat care l-a precedat, Mes petites amoureuses regăsește un calm solar aproape renoirian – referința centrală a lui Eustache – în care speră să picure două-trei picături de zloată perversă. E însă nevoie doar de un pic mai multă atenție pentru a înțelege că, aidoma lui La Maman et la Putain, acest film e perfect putred în miezul său – doar că își ascunde pulsiunea maladivă sub artefacte nostalgice și aere de șansonetă copilărească.

Problema, așadar, ar fi că Mes petites amoureuses se dovedește prea convențional, prea inert. Mai mult, că, dacă totuși încearcă ceva, atunci acel ceva este să corupă vârsta de care am legat toate speranțele în umanitate. Patologia se poate tolera în cazul unei opere asumat periferice precum La Maman et la Putain – ba chiar, ea poate îmbrăca în acel caz straiele unui manifest generațional. Dar ce te faci când ea se aplică tocmai unui băiat cuminte și oarecum obidit, care cade – defulare și fatalitate fiziologică – în patima hormonilor? Poziție inconfortabilă pentru spectator, căruia i se cere să stea cu acest personaj – care nu e vreun erou – fără a-l abandona cu dispreț, ba chiar conștient că, pe undeva, ar putea să împartă cu el originile Răului. 

La jumătate de secol de la apariția acestor filme – și în urma unei noi turnuri puritane a societății – suntem mai bine înarmați pentru a măsura admirativ fronda nerușinată a lui Eustache. Nimic radical la mijloc – decât dacă acceptăm că radicalismul e o simplă forțare a normalității colectiv acceptate, o expunere nonșalantă în miez de zi a rufelor murdare. Eustache este încă prezent cu noi pentru că, făcând din arta intruzivă, brutală, adesea imorală a seducției principalul său subiect, el aterizează în mijlocul unei dezbateri care încă nu dă semne de epuizare. 

Filmele sale – vezi și remarcabilul Une sale histoire (1976) – sunt mărturii ale dorinței toride care sfidează rațiunea și jignește morala, culese de un ochi căruia – nu ne e prea greu să intuim – îi e imposibil să ia distanța clinică care să-l exonereze de orice reproș. Nicidecum filmele unui premiant – ci mostre ale unei sensibilități la limită, care își pune pielea în joc cu fiecare nou gest.

Să revenim la băiatul din filmul nostru. Acasă îl așteaptă o damă picantă (Ingrid Caven) și un ins taciturn (Jacques Romain) care n-are niciun chef să devină, ca prin minune, proverbialul salvator cu inimă bună. La muncă – fiindcă e obligat de familie să renunțe la studii – îl așteaptă adulți dornici să-i țină lecții de morală. Pentru cineva ca Maurice Pialat, ca de obicei genial în rolul episodic al cinicului aducător de furtună, acest tinerel subțiratic e prada perfectă: nici nu trebuie să deschidă gura. Aproape că savurăm să vedem cum, fără drept de apel și cu o voluptate abia mascată, Pialat îl așază numaidecât acolo unde simte (greșit) că îi e locul: printre mucoșii care „nu mai ascultă deloc de părinți” etc. etc. Prezența lui Pialat aici – de o răceală dogoritoare – e o ocheadă între doi cineaști pentru care adevărul despre condiția umană vine obligatoriu la pachet cu o sfâșiere crudă a iluziilor. E ceea ce îi face antipatici și necesari.

Spre deosebire de La Maman et la Putain – jet nervos și febril, aruncat în fața camerei cu urgență și clocot sufletesc –, Mes petites amoureuses este un film îndelung visat și răbdător construit. Cu multiplele sale fondus au noir care conchid secvența aproape academic, cu interpretările albe și vocea din off mereu egală, acesta e cel mai bressonian film pe care Bresson nu l-a realizat (avea să realizeze ulterior, în schimb, Le diable probablement, o capodoperă absolută despre valurile tinereții). Eustache este, totuși, simultan mai pervers – nimic idilic în această pubertate – și mai obsedat de spovedanie. Între două crize de angoasă și beție – vezi cartea plină de anecdote a colaboratorului său Luc Beraud, Au travail avec Eustache –, incomodul cineast știe că afemeiatul faultat de viață din ambele filme, cel care se transformă dintr-un puști timid într-un dandy baudelairian autoironic, este, la o adică, chiar el. 

Nu există, pentru Eustache, gest mai pur și mai vinovat decât acela de a privi. Cinemaul și viața au putut fi aduse laolaltă cândva – de pildă, în anii ‘50, când se petrece filmul – în primul rând prin faptul că ambele presupuneau un exercițiu constant a ceea ce azi numim male gaze: o școală părtinitoare a privirii, oricând gata-gata să își satisfacă poftele în imediat, dacă sesiza vreo ocazie. 

Între sala obscură și arșița din miez de zi era de găsit corespondența, mereu tulburătoare, a unei siluete feminine care să concentreze atenția. Avantajul sălii ținea de modul în care, uneori, filmul anula distanța și oferea un gros-plan ilustrativ. Se știe cel puțin de la Truffaut că, în miezul acestei pasiuni delirante care a fost cinefilia, trona sâmburele stricat al erotomaniei. Între luciditate și vis umed, Mes petites amoureuses desenează o sumbră reverie a micilor devianțe din miez de zi, în care copilul-voyeur și cineastul lipsit de scrupule, două avataruri degenerate ale aventurii vizuale, pot fi priviți la rândul lor. E treaba cea mai înfricoșător-delectantă pentru cel care a transformat ochiul în obiect al muncii.

Citește și La Maman et la Putain – Astru negru

Victor Morozov

Critic de film și jurnalist. Scrie săptămânal pentru Scena9 și Dilema veche. A studiat teorie de film în Grenoble, Paris, Dublin.