Pentru mulți, adaptările cinematografice după povești din folclor s-au dovedit mai curând prilej de a testa scenografii lucrate cu migală. Pentru cineastul Jacques Demy, nu doar atât, din moment ce un basm scris de Charles Perrault devine, în mâinile sale, pretextul ideal pentru a vorbi cu aplomb despre lucruri frivole (dragoste și alți demoni etern umani) și cu lejeritate despre lucruri grave (raporturile între genuri etc.).

Când Catherine Deneuve este aleasă în rolul unei fete de împărat care se trezește că-și caută iubirea vieții, deși nimeni n-a anunțat-o în prealabil, sau când Jean Marais îmbracă întocmai hainele acelui împărat pervers, știm că ceea ce vedem capătă dimensiunea suplimentară a unor mitologii ușor decalate, chemate să se reunească acum, pentru o experiență de laborator. Peau d’âne (1970) a avut de câștigat de pe urma trecerii timpului, dăinuind ca un fel de document deturnat despre predarea de ștafetă dintre generații, într-o vreme în care societatea promitea s-o tot țină într-un clocot continuu.

Între paginile unei cărți îngălbenite de vremuri – cum se scria prin compunerile școlare –, o ceată de indivizi costumați fistichiu și vopsiți pe față dau vajnice lupte pentru iubire. Tatăl se convinge, în urma unei promisiuni teribiliste, că își iubește fata mai mult decât patern și că trebuie să o ia de nevastă, ajungând să-i ofere luna de pe cer pentru a-și duce la îndeplinire urzeala, în timp ce fata ia calea surghiunului, îmbrăcând o piele de măgar care să-i ascundă extraordinara frumusețe. „Deopotrivă monstruos de oedipian și șarmant de infantil”, cum l-a catalogat criticul american J. Hoberman, Peau d’âne își trăiește și astăzi tinerețea fără bătrânețe, ajutat de suflul de vitalitate al acestei fantezii vag-compensatorii, în care e posibil să faci pe nebunul fără ca cineva să-ți țină contul, sau să taxezi definitiv, printr-o baghetă magică, derivele fără număr ale societății.

Pentru ochiul cam afectat de cataractă al lui 2021, lumea fantastică a lui Demy, care a înregistrat un ușor facelift de pe vremea lui Charles Perrault, are toate motivele să pară tulburătoare. Demy nu e un miștocar cu iz de provincial – nimic mai departe de filmul său decât un Păcală –, la fel cum nici nu-și poate permite să mizeze toate cărțile pe o fantezie hardcore, care să ne ia ochii și să ne subjuge cu atracția ei. Criticul Jonathan Rosenbaum spunea undeva că puștii care-i vor vedea filmul vor simți, probabil, c-au fost oarecum înșelați. După mine, afirmația lui e de înțeles în două sensuri: întâi, în acela al unui fir narativ decepționant de simplu, ostentativ de neted, în care evenimentele nu seamănă cu niște obstacole de netrecut sau cu niște confruntări teribile cu lei-paralei, în stil Greuceanu, ci pur și simplu aduc câteva minute în plus de rulare pe ecran. Când fata de împărat decide să-i ceară ajutor unei zâne – întruchipate fabulos de Delphine Seyrig, feministă cu acte-n regulă și in real life, care aici are ce are cu „himenul” – pentru a-i ține piept impetuosului tată, zâna o sfătuiește să-i ceară acestuia imposibilul. Un imposibil repede concretizat de tată, care îl face imediat să cadă în derizoriu, până la statutul de mică diversiune mai potrivită pentru cinefilii amatori de chichițe rămase-n pom decât pentru o acțiune țeapănă. Iar drumul fetei departe de casă nu e atât un drum inițiatic, cât un ocol mult mai puțin aspru decât se prefigura la început.

Apoi – pentru a reveni la Rosenbaum –, cred că acesta are în vedere porozitatea, ca un fel de ușă mereu întredeschisă, pe care fantasticul lui Demy o întreține cu realitatea cea de toate zilele. Vezi în acest sens ilustrativul elicopter în care tatăl fetei, un Jean Marais de-a dreptul imperial, aterizează la finalul poveștii: nici urmă de furie pentru fiica pierdută, care a căzut în brațele unui prinț cam oportunist, ci o concluzie de tip „au trăit fericiți până la…” care miroase de la o poștă a happy end hollywoodian. Pe de altă parte, excesele lui Demy sunt mai tot timpul măsurate: caii or fi ei roș-albaștri, Jean Marais s-o fi maimuțărind el prin încăperile de mucava ale mărețului său castel, într-un vuiet solipsist care străbate imperiul – totuși lumea nu-și iese pe de-a-ntregul din țâțâni, nu dă în camp get-beget, așa cum ar fi dat la un Fassbinder, sau cum a și dat, păstrând proporțiile, la un Alexandru Tatos, în Secretul armei secrete. În schimb, poate și prin apelul la figura semi-tragică a lui Deneuve, povestea își păstrează un fel de demnitate melancolică, un fel de voluptate a chinului, de parcă o umbră existențială – o fatalitate a necazului – ar veni imediat să se așeze peste protagoniștii noștri: chiar dinainte de a se întâlni propriu-zis, cei doi fredonează, într-o secvență onirică anticipativă, un cântec despre „Ce o să ne facem cu atâta iubire…”

Dacă Michel Mourlet avea dreptate atunci când spunea că „cinemaul substituie privirii o lume care se acordă cu dorințele noastre”, atunci Jacques Demy a văzut just adaptându-l pe Perrault. Căci basmul și cinematograful s-ar putea să aibă două sau trei lucruri în comun atunci când ne referim la miracole. Dincolo de toate aparițiile-surpriză – recuzită uzuală a genului –, ce frumoasă e secvența în care prințesa Catherine Deneuve dialoghează în pași de musical cu alter-ego-ul său sărac și încins cu blana de măgar, și împreună o pun de-o prăjitură a cărei rețetă se cântă pe versuri. Cu-atât mai frumoasă e secvența cu cât prăjitura care iese din cuptor arată ca o pâine arsă și insuficient crescută: e poate modul lui Demy de-a face o plecăciune în fața acestor mici minuni profane care, departe de rochiile perfecte ce împrumută din strălucirea soarelui și din magnetismul lunii, ne traversează când și când viețile.

Peau d’âne va rula la Cinemateca Eforie sâmbătă, 17 iulie.

Victor Morozov

Critic de film și jurnalist. Scrie săptămânal pentru Scena9 și Dilema veche. A studiat teorie de film în Grenoble, Paris, Dublin.