John Schlesinger (Darling, Midnight Cowboy) n-a fost niciodată un autor à la française: prea transparent, prea neimplicat și tern în trecerile dinspre individual (dramele intimiste) spre colectiv (injustiția socială) și viceversa – am enumerat aici doar câteva dintre proastele bune lecții ale kitchen sink-ului britanic, curent pe care Schlesinger l-a încurajat totuși, prin contribuții semnificative, să îmbrățișeze noile realități ale tinerimii middle class de metropolă: branșat, yéyé, niciodată lipsit de vicii, fasoane și plictis. Însă pe moment nu-mi vine în minte alt titlu aparținând cinemaului britanic, pe lângă efortul său regizoral din 1971, Sunday Bloody Sunday, care să evoce sclipirile filmelor torturate, sentimentaloide, consumate de dragul absolutului în dragoste, la care francezii excelau cam prin aceeași perioadă. Sigur, comparat cu intensitățile afective de peste Canalul Mânecii, Sunday Bloody Sunday va părea fără doar și poate clinic, animat – sau, mai degrabă, stins – de un ton neutru și profan, numai bun pentru a lega de pământ necazurile plutitoare ale inimii. Iar termenul britanic „affair”, cu toată conotația sa prozaică, parcă n-a fost nicicând mai potrivit ca-n cazul acestui individ împărțit între două relații – una, cu o femeie cu capul pe umeri; cealaltă, cu un doctor respectabil – pe care le negociază abil și flegmatic, fără teamă că și-ar putea lăsa pielea pe undeva.

Mare parte din succesul acestui film ține de tușa precisă cu care pare să fi fost calchiat după nonșalanța protagonistului său, într-o mostră de brio scenaristic (datorat lui Penelope Gilliatt) care nu-și semnalizează insistent așii din mânecă. În calitate de operă de pionierat într-ale reprezentărilor gay, Sunday Bloody Sunday n-are nimic din riscul hazardat al manifestului. Dimpotrivă, tocmai finețea inaparentă cu care topește acest element – doi bărbați care se iubesc în pace – într-o poveste capabilă să-i amortizeze toate șocurile e ceea ce a transformat proiectul lui Schlesinger într-un clasic cu două tururi de pistă avans în fața vremurilor. Vizionat în 2021, filmul uimește prin forța cu care trântește la pământ două relații de dragoste, formând un back to back deopotrivă improbabil, caraghios și emoționant, pe urmele unui oportunism profesional care n-are timp să se încurce în detalii sau menajamente: tentația New York-ului e mai fierbinte decât orice. Și e ca și cum texturile distincte ale acestor interacțiuni umane ar păli în fața acestei indisponibilități afective a iubitului, care anulează orice dorință, orice potențial de transport afectiv – și ar fi astfel reduse la numitorul comun al lacrimilor, al durerii, al inimii frânte.

Mai cu seamă, Sunday Bloody Sunday se dovedește puternic atunci când spulberă idealurile de bună-cuviință, scorțoșenie, morală ale burgheziei – priviți din unghiul ăsta, atât doctorul Daniel (Peter Finch), cu postura sa rigidă, cât și funcționara Alex (Glenda Jackson), care-și vizitează la un moment dat părinții în vila lor opulentă, au destule de împărțit. Paradoxal sau nu, preferința filmului merge către Bob (Murray Head), al cărui job creativ (și oarecum volatil) îl face mai mobil, mai distrat, mai nepăsător. Dacă relația dintre Bob și Daniel nu funcționează, asta nu e, clișeistic, din cauză că societatea privește chiorâș, ci din capriciul lui Bob, care-și prețuiește mai degrabă libertatea. Ideea e interesantă – și recunosc că rareori am văzut personaj mai șters care să piloteze la fel de tiranic destinele complicate din jurul său. 

Dincolo de plusurile destinate celui care a fost primul, sau printre primii – sub forma unui radicalism care nu poate decât să se tocească cu timpul –, filmul frapează și astăzi prin rotunjimea personajelor care-i pun în mișcare rotițele, și care izbutesc să respire aproape fără efort vizibil, într-o încrengătură de vieți pe care abia începem s-o deznodăm. Așa se face că aflăm, în cel mai anodin mod cu putință, că Alex a fost cândva căsătorită: informație decisivă în orice biografie – și ce e-acest film, dacă nu o ciocnire de biografii în derivă? –, pe care filmul o tratează cu indiferența unei bârfe culese din zbor, anulându-i incidența aproape instantaneu. Și tot așa aflăm, spre final, de legăturile strânse ale lui Daniel cu comunitatea evreiască din care face parte: moment cu-atât mai emoționant cu cât se vede eliberat de orice emfază, cu întreaga semnificație concentrată în picătura usturătoare a unei replici dinspre mamă către fiu: „n-ai de gând să-ți găsești și tu o femeie pe potriva ta?” 

În 1971, un proiect ca Sunday Bloody Sunday putea să mizeze pe aerul picant de dezvăluire al celui care – spre deosebire de mama naivă – privește lucrurile din spatele cortinei. Noroc că Schlesinger dezamorsează repede secretul, anunțând că în culise nu vom găsi cancanuri, deviații, caricaturi groase de prost gust – ci firescul unei vieți cu teamă de voaierism. Filmul e crud; neastâmpărul său personal-politic are efectul unui incendiu pe care cei rămași în urmă, Daniel și Alex, se văd nevoiți să-l stingă cu propriile mâini, salvând ce se mai poate din calea focului. De altfel, mă emoționează mereu s-o revăd pe Glenda Jackson aici, căci pare să traverseze întreg filmul în pragul lacrimilor, mâncată de durerea însingurării, dar încercând totuși câte un zâmbet chinuit, de circumstanță; iar Peter Finch, în poziția socială a celui căruia îi e interzis să sufere, fiindcă se-ocupă cu consolarea și salvarea celorlalți, e cel puțin la fel de răscolitor, aidoma acestui film care ține trasa prestabilită, dar presară în urma sa ravagiile nevăzute ale problemelor sufletului. Privirea lui Schlesinger n-a fost niciodată mai disponibilă, mai grijulie cu încărcătura fiecărui personaj – toți au dreptate să sufere –, mai generoasă cu tămbălăul iscat din iubire și mai precisă cu frumusețea acestui tămbălău.

Sunday Bloody Sunday va rula la Cinemateca Eforie în cadrul Cineclubului „Film Menu”, pe 4 decembrie.

Victor Morozov

Critic de film și jurnalist. Scrie săptămânal pentru Scena9 și Dilema veche. A studiat teorie de film în Grenoble, Paris, Dublin.