The Long Farewell, așa cum e cunoscut în lumea anglosaxonă, e unul dintre filmele care compun pachetul standard de inițiere în opera Kirei Muratova. Faptul nu e anodin, fiindcă pachetul e contradictoriu – un film melancolic precum Brief Encounters (1967), cu icon-ul popular Vladimir Vîsoțki în rol principal, se învecinează cu unul nervos și tonic, The Asthenic Syndrome (1989) – iar opera n-a fost cartografiată în detaliu nici până astăzi. Încredințarea filmografiei Muratovei în mâinile unui grup de specialiști și pasionați face din ea un obiect deopotrivă secret și ubicuu, ce presupune rare ocazii de mers la sigur și frecvente bâjbâieli în fața perplexităților pe care aceste filme le exhibă cu voluptate. În sensul ăsta, The Long Farewell (1971) e exemplar prin schimbările neanunțate de viteză, care aduc cu ele o pierdere a reperelor, în timp ce viniete lirice și telenovele amoroase à la russe ne iau pe sus fără prilej de răgaz.

Mai aproape de Brodsky decât de Freud, filmul e încercat la tot pasul de o tentație spre psihanaliză – ce altceva poate promite această relație dintre o mamă expansivă și un fiu timid? –, împotriva căreia întâlnește rezistența unei realități care nu se lasă decriptată ușor. Tipic pentru Muratova, blocul de piatră al narațiunii e spart cu picamărul între două dialoguri coerente, pentru a introduce diverse piste către reverie sau sarcasm. Afacerea, să n-avem dubiu, e una de montaj pur: când cineasta presară, în timpul unei secvențe care respectă „cusătura realului”, o inexplicabilă imagine a pescărușilor care se rotesc deasupra valurilor mării – deși nu era anunțată nicio mare în apropiere –, filmul capătă ca un fel de bătaie suplimentară a inimii, care ne smulge din încleștarea clipei prezente. Căci cinemaul Muratovei este, cel puțin la bază, o lucrătură atentă a conflictului: oamenii aruncă cu decibelii în stânga și-n dreapta, iar montajul taie rapid, urmărindu-le replicile care se întrepătrund dizarmonic.

De altfel, filmul n-ar fi departe de o viziune maniacă – așa cum e, bunăoară, filmul-din-film care deschide The Asthenic Syndrome, poate realizarea cea mai lucidă în gălăgia sa care să dea seamă de cumpliții ani 90 – în absența acestor interludii fără cauză, chemate să adauge densitate într-o tramă prea „la cheie”. Mă gândesc în special la această secvență din final – o epifanie a scenariului – când Evghenia Vasilievna e întreruptă din grijile sale de mamă acaparatoare de către un bătrân care o roagă să-i transcrie pe curat o scrisoare, fiindcă și-a uitat ochelarii. Moment în care acțiunea pare să uite de tot, iar Evghenia, cu o incredibilă stăpânire de sine, îl ajută răbdătoare pe necunoscut, în timp ce noi aflăm despre rudele sale plecate departe, apoi nu-l mai vedem niciodată. E una dintre lecțiile acestui cinema: anume că adevărul uman, care depășește ideologia și forma, se refugiază adesea în astfel de spărturi, de rupturi ale țesutului temporal, ce ne scot din prezentul mereu egal filmului și ne propun o durată contradictorie, în care nimic nu merge ca uns.

La calitatea acestor texturi ficționale aproape tangibile – în care povestea devine posibilă numai odată ce a fost documentată și extrasă din pliurile realului – contribuie, bineînțeles, și cele două personaje care se caută de-a lungul întregului film, fără să poată dibui vreun canal reciproc de înțelegere. The Long Farewell e unul dintre acele filme care pun în scenă drama comunicării dintre doi oameni aflați într-o încăpere – și e de privit această scenă când mamă și fiu împart cadrul, dar se comportă de parcă nici nu s-ar vedea, fiindcă el a venit să-i ceară bani, iar ea se pregătește să iasă la teatru cu un bărbat. Pe de altă parte, filmul are grijă să nu demonizeze pe nimeni – dimpotrivă, necazurile acestui raport, declanșate cel puțin aparent de vacanța fiului la tatăl său divorțat, în Novosibirsk – sunt mai cu seamă rodul unor nepotriviri de timing. E ca și cum fiecare și-ar seta pornirile afective atunci când celălalt nu e disponibil. Oleg Vladimirsky joacă aici un adolescent cu puf deasupra buzei superioare, care are ceva din tristețea surdă, combinată cu o maturizare pe repede înainte, pe care numai filmele comunismului est-european au părut s-o poată înregistra pe cameră. Rebel în ochii deformanți ai mamei, băiatul arborează un fel de frăgezime a lucrului încă în formare, iar tragedia poveștii nu vine din ravagiile ei vizibile – The Long Farewell e cu-adevărat o dramă simplă de apartament –, ci din consecințele pe care le intuim în afara cadrului. Dar și mama are o luptă de dus, căci își dorește control total asupra „puiului” – e la mijloc și o revanșă față de tată –, dar și o prezență constantă pe piața cuceririlor masculine, în calitatea sa de femeie încă fermecătoare. Ca o Stella Dallas a cărei tinerețe e înlocuită ușor-ușor de formele tot mai planturoase și de acreala tot mai greu de disipat, Zinaida Sharko incarnează cu brio sfâșierea personajului emancipat care simte că pierde frâiele. Pentru Evghenia Vasilievna, drama cea mai teribilă ar fi nu atât pierderea gărzii copilului, cât decăderea sa din ordinul superior al ficțiunii, înspre statutul unui personaj de care povestea se poate lipsi.

The Long Farewell a fost descoperit de Occident la mulți ani după încheierea filmărilor, adică abia în 1987, la Locarno. A fost momentul în care festivalurile s-au angajat pe calea recuperării unei practici artistice inclasabile cum a fost aceea a Kirei Muratova, care a trăit până în 2018 și a depus mărturii decalate, prin filmele sale, despre avântul socialismului sovietic (Getting to Know the Big Wide World [1980]), ca și despre haosul negru al anilor postcomuniști (Three Stories [1997]). Filmul de față, disponibil gratuit pe Henri, platforma Cinematecii Franceze, și contra cost pe Soviet Movies Online, este o intrare numai bună în această filmografie proteică, care se cere descoperită și redescoperită cu urgență în aceste zile sumbre pentru Ucraina. 

Victor Morozov

Critic de film și jurnalist. Scrie săptămânal pentru Scena9 și Dilema veche. A studiat teorie de film în Grenoble, Paris, Dublin.