Profund ca hăurile cosmosului și mătăsos ca un voal, Val Abraham îți cere răbdare pentru a putea deversa asupra ta, în doze atent măsurate, toată grația unei bucățele secrete de lume, surprinsă în acel moment din zi când lumina e dulce și trecătoare, ca-ntr-o toamnă care nu se mai termină. Manoel de Oliveira oferă aici, în 1993, o capodoperă târzie – un film măreț, grandios, din genul acelora care reimaginează universul la scara narațiunilor pe care le pun în mișcare și speră ca la capătul întregului efort să poată exprima ceva decisiv despre om. Vast proiect, aparținând tot mai mult unei epoci care se îndepărtează de noi, când poveștile erau mai încăpătoare, la fel și sălile de cinema, iar anvergura intelectuală pe care o dezvoltau în treacăt – Val Abraham ține, totuși, mai bine de trei ore – nu se contaminase cu aroganță și teribilism, ci încă mai purta însemnele nobile ale generozității. Val Abraham, deși complex în ceea ce are de povestit, deși pătrunzător în ceea ce are de arătat, ne permite să-l locuim, să-i îmbrățișăm cu voluptate fluxul delicat de imagini, oferindu-ni-se ca un refugiu temporar din calea vulgarității. A-l viziona în tihnă înseamnă a înțelege zicala lui Godard, cum că cinemaul este, pentru el și pentru cei asemenea lui, o țară în plus. Țara acestui film, deopotrivă fantasmată și cât se poate de concretă – vezi podgoriile etajate de-a lungul Văii arămii a râului Douro –, e splendidă.

Acolo, într-un ținut pictural, își trăiește Ema Cardeano Paiva (Leonor Silveira) zilele mai mereu goale. Nu e o viață împlinită: căsătorită cu doctorul Paiva (Luis Miguel Cintra), Ema începe, aproape forțată de circumstanțe – doctorul e mai mereu plecat, iar când rămâne acasă e cam tot aia –, să privească spre depărtări. S-a căsătorit cu un bărbat mai în vârstă, dotat cu ceea ce s-ar chema social standing, și abia când a dat piept cu singurătatea noii sale case burgheze a realizat că viața e în altă parte. Astfel că prinde curaj să se aventureze înspre alți bărbați și înspre alte peisaje, acordându-și posibilitatea ecartului și pigmentându-și viața cu un strop de divertisment: un cadru foarte frumos ne-o arată alături de mai tânărul Fernando Osorio, hoinărind fericită prin domeniul lui à la campagne, la bordul unei șalupe de mare viteză. Din sintagma „natură umană”, de Oliveira preferă să nu privilegieze un termen în defavoarea celuilalt, ci transpune carnea muritoare în mijlocul unor tărâmuri nesfârșite, care vor fi acolo și după ce personajele noastre se vor fi rătăcit prin alte vieți. De Oliveira nu e regizorul certitudinilor tari: omul, la el, are ceva alunecos, ceva cețos, ceva mereu schimbător în funcție de cum bate lumina. Așa se face că fericirea nu durează, cum nu durează nici depresia, ci se amestecă în trăsăturile acestor fețe obosite, care încearcă să își găsească un locșor în lume. Între eticheta burgheză și sfâșierile de nemărturisit, filmul se încheie cu două fraze care-i sintetizează rotund sensul ultim: „Nimic din toate astea nu contează. Dar nimeni nu imită mai bine decât mine o viață frumoasă.”

Val Abraham este, aidoma protagonistei sale, un film de o frumusețe spectrală. La capătul său, lumea întreagă pare să se desfășoare în funcție de coordonatele acestei stări de grație, ca o bătaie de aripă, pe care de Oliveira a instituit-o fără mari cazne. Film despre aristocrați, Val Abraham păstrează o distanță politicoasă, fals-reverențioasă, față de orice revendicare, mulțumit să mustăcească discret la ciclurile tot mai mâncate de înaintarea în vârstă ale acestor vieți aproape autarhice, consumate între două baluri și două discuții pedante, și chemate acum să-și elibereze toată melancolia inerentă. Aici se vede cum de Oliveira reușește testul în cele din urmă picat de Cristi Puiu, al cărui Malmkrog trece zilele acestea prin cele câteva săli încă deschise: testul conversației abisale la masă, în care greaua moștenire a bătrânului continent e un subiect la fel de firesc ca oricare alte baliverne pentru niște oameni îmbrăcați în frac. Căci de Oliveira are har și are haz – două lucruri mari care la Puiu tind să dispară. Drept pentru care orice idee ațoasă se vede unsă, în Val Abraham, de un racord neașteptat, de un gest neașteptat – un personaj țeapăn care se răzbună pe o pisică –, de o ironie neașteptată, strecurată prin voice-over-ul magistral care ghidează filmul de la un capăt la altul. Există, la final, o scenă scurtă în care camera înaintează lent printr-o livadă de portocali, apoi, în cadrul următor, o vedem pe Ema șchiopătând și privind uimită, cu o prospețime aproape copilărească în ochi, la spectacolul acestor fructe agățate pe creangă. E una dintre cele mai scurte și mai percutante imagini ale grației din câte cunosc.

Dens în aceeași măsură în care e și vaporos, Val Abraham are totul de pierdut atunci când e povestit. O bună parte din acțiune e purtată pe brațe de vocea unui povestitor inspirat, în timp ce pe ecran defilează peisajele maiestuoase ale Portugaliei, captate de o peliculă caldă, ca la Straub-Huillet. Nu atât întâmplări vom păstra la final de aici – ci o anumită calitate a luminii, o anumită atitudine în fața vieții, un nu-știu-ce inefabil, care seamănă cu înțelepciunea și are de-a face cu transcendența; mai pe scurt, o sensibilitate aparte, gata oricând să lucreze cu micile momente imposibil de reconstituit. Construind pe scheletul Doamnei Bovary, de Oliveira a dat un film atemporal – această traiectorie biografică se întinde pe mulți ani din a doua jumătate a secolului trecut, dar nimic, sau aproape nimic, nu o ține ancorată de timpul său –, în care nu se poate jura decât pe stările evanescente ale sufletului. Un film cum nu se poate mai diafan, în ciuda faptului că eroina sa își socotește maturitatea în funcție de bărbații care i-au trecut pragul, iar amintirile ei o poartă nu spre copilărie, ci spre virginitate. Un film în care inocența privirii nu se dezminte niciodată. Un film-sumă.

Val Abraham / Vale Abraão poate fi vizionat pe canalul YouTube Portuguese Film Archive.

Victor Morozov

Critic de film și jurnalist. Scrie săptămânal pentru Scena9 și Dilema veche. A studiat teorie de film în Grenoble, Paris, Dublin.