La Bête/Bestia lui Bertrand Bonello reproduce în buclă un același destin în trei cadre temporale distincte, afișând o frică de vid care sfârșește prin a-i acapara mizanscena.

Și dacă totul ar putea fi scornit pe computer și multiplicat infinit la copiator, amenințând astfel să se distrugă, în arta deja bătrână a cinemaului, chiar și ceea ce până acum a rezistat – mai exact corpul actorului? Deja palpabilă odată cu instaurarea CGI-ului acum câteva decade, teama de pierdere a oricărei urme materiale – a oricărei umanități – din meșteșugul punerii în scenă s-a văzut întărită de apariția inteligenței artificiale generatoare de imagini. La Bête cristalizează viziunea statornică a lui Bonello, aceea a unui anxios fascinat de ce e nou, incapabil totuși să accepte moartea unor vechi trucuri cinefile devenite deja arhaice. Tot mai multă noutate și tot mai multă moarte în această artă, de unde și frecvența ridicată a realizărilor cineastului. El încă dorește aura cinemaului clasic, distincția unui amour courtois (pus în scenă în primul segment) desfășurat în interioare abstract-luxoase, actul de cultură săvârșit prin contactul cu niște cadre netede. Agățat de această coardă sensibilă, privește în jos, la abisul murdar și egalitarist al totului-imagine, dar mai face un ultim efort: filmul de față, un fel de précis al artei bonelloniene, leagă butaforia dramei cu costume de avangarda barbară a desktop movie-ului într-o privire descărnată, la mijloc de drum între corporalitatea stranie a filmelor lui David Cronenberg și absurdul ipotezelor unui Quentin Dupieux.

Adevărata bestie aici e de găsit: în această necesitate de a se plia pe stadiul actual al cinemaului, care nu e o chestie comodă pentru cei ce vor fi crescut cu anumite referințe clasice și un răspuns bine definit la întrebarea „ce este cinematograful?”. Realizând un film aproape robotic, Bonello ne poartă în propria intimitate, făcând din aceste imagini ezitante expresia unei mari dezorientări.

Rezultă un film torturat, crispat, nicăieri acasă. Trebuie însă observat cum căutarea de aici îi va fi aparținut cineastului de la începuturi: nu degeaba debutul său se intitula Quelque chose d’organique (1998), un întreg program conținut în câteva cuvinte, aidoma unui credo superior. Căci organicul îi scapă mereu printre degete, carnalitatea rămâne orizontul ultim, de neatins, al unei mizanscene care nu poate să se abandoneze în flux. Bonello nu e un vizionar, e cineva care aleargă preocupat în urma evoluțiilor mediului, producând opere curioase, instabile, în care ideile ard repede. Cineastul nu are imaginație, dar are concepte care pot, la o adică, susține – sau măcar structura – un film. 

Așa și aici: circulând între 1901, 2014 și 2044 pe urmele traumelor unei femei obligate, în ultimul segment, să își anihileze emoțiile, călătorind în vieți anterioare, La Bête e mai degrabă o demonstrație, o notă de intenție. Doi actori (Léa Seydoux și George MacKay) se caută repetat în spații goale – Parisul haussmannian pustiu, peisajul urban generic al Americii –, împiedicați de obstacole mai mult sau mai puțin imaginare: o ieșire istorică a Senei din matcă se transformă în halucinație „estetică” a unei ape computerizate, un fel de omagiu digital la L’Atalante, goliciunea modernă a unei vile americane devine decor pentru o psihodramă de tip home invasion etc. Între imersiune și deschidere teoretică, adevărul filmului e de găsit tocmai în oscilație, în – parafrazându-l pe Serge Daney – disperarea lui Bonello de a nu mai putea face lucrurile ca înainte (o poveste rotundă și cărnoasă) și de a nu ști încă să le facă ca după (o explozie de tehnică impersonală, și totuși irezistibilă). 

La Bête apare într-un moment al artei în care devine tot mai clar că povestea nu mai contează. Tocmai de aceea o și multiplică cu o asemenea fervoare deznădăjduită. Ce vedem pe ecran nu reușește să se ordoneze coerent, ci mai degrabă eșuează într-o platitudine a efectelor, o plajă a imaginilor „de sinteză” unde totul, întotdeauna, va fi egal. Bonello își discreditează de unul singur priceperea narativă – filmul începe cu Léa Seydoux învăluită de un fundal verde, matricea universurilor care vor fi imaginate ulterior, îndrumată chiar de vocea regizorului –, apoi privește cu spaimă la ce a creat. Adevărata bestie aici e de găsit: în această necesitate de a se plia pe stadiul actual al cinemaului, care nu e o chestie comodă pentru cei ce vor fi crescut cu anumite referințe clasice și un răspuns bine definit la întrebarea „ce este cinematograful?”. Realizând un film aproape robotic, Bonello ne poartă în propria intimitate, făcând din aceste imagini ezitante expresia unei mari dezorientări.

E greu de crezut în această iubire transistorică pusă în scenă de film (tânărul, un creep în segmentul din 2014, înflorește în cel din 1901 într-un june-prim care îi face curte protagonistei, femeie căsătorită cu un bărbat molatic), mai cu seamă când însuși regizorul-scenarist ne faultează plăcerea imersiunii, apoi ne cere să-i dăm totuși o șansă. Orișicum, Bonello filmează manierist, cu frică de ridicol, ceea ce transformă filmul într-o mașinărie frigidă și prea calculată. Rigiditatea mizanscenei nu e spartă decât prin diverse găselnițe formale pe care filmul le tot acumulează (unele foarte frumoase: imagini de arhivă cu niște teribile inundații pariziene la început de secol XX, prefigurând o sensibilitate ecologistă), altele deja trivializate de atâtea și atâtea filme contemporane (inevitabila apariție a vlogului). Dar această coabitare a mai multor regimuri de vizibilitate nu mai poate constitui, prin ea însăși, o noutate valabilă. Mai degrabă, ea trădează aceeași tentativă a cineastului de a sări în trenul noilor forme, de a forța in extremis intrarea în această nouă vârstă contradictorie a imaginii, căreia însă nu îi poate dibui până la capăt mecanismul, modul de funcționare.

De fapt, La Bête e genul acela de film care sună mai bine pe hârtie: odată pus pe ecran, ideile seducătoare de pornire se dovedesc mai puțin inteligente. Ca orice film regizat de Bonello – de la Saint Laurent (2014) la Nocturama (2018) –, proiectul suferă de aceeași atitudine ambivalentă la adresa imaginilor (ceva între ilustrarea unui gând și actualizarea fără convingere a unor coduri cinefile vechi de când lumea, precum filmul de gen, în speță thrillerul), pe care o radicalizează: imaginile par să fie în acest caz secundare, însă nu e clar în raport cu ce. În precedentul său film, Coma (2022), autorul lăsa impresia că „învățase” să se joace cu splitscreen-ul și ecranul indigest al telefonului, pe care le punea în film cu mâna în numele unei arte pseudo-conceptuale, care vrea să arate la tot pasul că gândește în pas cu vremurile.

Hiperconștient de gestul său de montaj, regizorul sufocă filmul cu această încordare, ba chiar paranoia – dar poate tocmai în asta constă meritul lui: în nevoia unui creator de a se baricada în spatele nenumăratelor filtre contemporane și trendy cu scopul de a nu da la iveală o dragoste pentru tot ce riscă să se ducă, să se uite. Bonello e un conservator în sensul plin al cuvântului: el vrea ca cinemaul să conserve, să îmbălsămeze corpurile atât de reale, să surprindă această stare permanentă de tranziție în care s-a aflat imaginea în mișcare de la inventarea ei și până în prezent. 

În câteva zeci de ani, acest film va fi privit ca document al unui anumit stadiu al sensibilității umane, ceva la intersecția dintre tehnica invazivă și sufletul nemuritor. Filmul, la rândul său, o știe – dar nu sunt sigur dacă această anticipație cu privire la propriile efecte nu e cumva un forcing comis asupra spectatorului. Melancolia cyberpunk care se degajă din el îl destinează unor priviri retrospective. Pe de altă parte, a încerca să prevezi viitorul e, în cinema, o treabă foarte riscantă, ba chiar exasperantă. Nici n-a ieșit bine pe poarta cabinei de montaj, că La Bête a și îmbătrânit în chip dureros.

La Bête rulează în cinematografe din 27 septembrie.

Victor Morozov

Critic de film și jurnalist. Scrie săptămânal pentru Scena9 și Dilema veche. A studiat teorie de film în Grenoble, Paris, Dublin.