De Ziua Internațională a Poeziei, răsfoim „La umbra copacilor” de Abbas Kiarostami, care a apărut în luna martie la editura OMG Publishing, în traducerea lui Vlad Drăgoi – și descoperim cum se împletește poezia cu laitmotivele cinemaului său.

Cu puțin timp înainte de moartea sa în 2016, regizorul Abbas Kiarostami – cel despre care Jean Luc-Godard spunea, cândva, că cinemaul „începe cu D.W. Griffith și se termină odată cu el” – a fost omagiat de către TIFF cu o retrospectivă a filmelor sale, ocazie cu care cineastul a fost invitat să susțină un masterclass la cinematograful Bell Lightbox din Toronto. Motivul pentru care amintesc de această discuție – publicată online la o zi după trecerea sa în neființă – este această mică afirmație pe care cineastul iranian a făcut-o atunci:

„Eu nu am făcut niciodată un film dintr-un roman, din literatură ori din teatru. Singurele lucruri care mă inspiră să fac filme sunt viața și propriile mele observații asupra vieții. Filmele nu sunt făcute de către mine, ci se fac singure.”

E o viziune pe care Kiarostami n-o aplica, însă, doar cinemaului – după cum descoperim grație traducerii inedite a poemelor sale (recent apărută la editura clujeană OMG Publishing), realizată de un tânăr poet și prozator, Vlad Drăgoi (amintesc de volumele sale, Eschiva, Sergio Leone, Aer Păsări Bere). La umbra copacilor este un eveniment care adaugă încă o bornă la un peisaj editorial care, în ultimele luni, a început să se îmbogățească mai temeinic cu privire la cinema.

Simpla constatare că Abbas Kiarostami este una dintre cele mai importante figuri ale canonului cinefil contemporan este, deja, un truism – în topul Sight and Sound, monumentalul său film hibrid din 1990, Close-Up, este clasat între primele 20 de filme în ce privește alegerile criticilor și pe locul 9 între cele ale cineaștilor. Însă, ca mulți artiști cu o operă vastă și care joacă un rol chintesențial în cultura (post)modernă, prolificul Kiarostami a lăsat în urmă și lucrări care sunt mai puțin cunoscute publicului larg – mă refer aici la documentarele observaționale, contemplative, din ultima sa perioadă (Five Dedicated to Ozu, 24 Frames), la activitatea sa în fotografie (seria Snow White, 1978-2004) și, în final, la cea din poezie.

O barcă

fără pânze.

O mare

fără vânt.

Un cer

fără lună.

Nu este o enumerare manieristă, pe care o fac doar de amorul artei (lui) – ci fiindcă lectura acestui volum arată faptul că aceste laturi sunt dacă nu complementare, atunci măcar convergente. Ele ne relevă un Kiarostami care este eminamente apropiat și preocupat de lumea naturală, de peisaj, de viața așa-zis „non-umană”: combină o serie de topoi (peisajul înzăpezit, marea, clădiri părăsite, străzi pustii) și subiecte predilecte (animalele, copacii, luna, adesea personificate), pe care cineastul le pune în cuvinte într-o manieră adesea foarte asemănătoare (sau cel puțin, corespondentă ca economie de mijloace) cu modul în care le pune în imagini.

Plastic, răbdător, aproape deloc preocupat de narativitate, ci mai degrabă de simbolistica și de valoarea estetică intrinsecă a tabloului surprins, Kiarostami se joacă adesea cu tensiunea dintre static și dinamic, dintre o natură capabilă de blândețe și de urgie – care evocă atât o senzație de minunare cât și una de tristețe –, cât și cu imagini poetice ce implică lipsa de claritate (ceața, fumul).

Montate laolaltă, imaginile lui – fie ele plastice, cinematografice sau textuale – țes un mesaj care, în esența lui, are de-a face cu durata și timpul. Materie primară a cinemaului: imagini parcă atemporale, ori clipite, care, prin juxtapunere, subliniază aspectul trecător și eluziv al timpului – atât entropie, cât și curgere firească.

Acest montaj vine uneori ca o ruptură bruscă – sărim, de la o strofă la alta, de la o toamnă timpurie la o vară dogoritoare. Uneori e ca o înlănțuire de detalii din cadrul aceluiași peisaj mai larg, iar alteori ia o turnură spre o scriere abstractă, metafizică, în care eul liric țâșnește la înaintare. Modalitatea aceasta din urmă este proeminentă mai ales în primul capitol al volumului, punctat de trăiri emoționale melancolice și inserții cvazi-diaristice printre imagini – unde găsim un eu mereu măcinat de varii contradicții interne sau de conflicte (cu persoane iubite – amoruri, prieteni):

Miez de noapte.

Am notat în jurnal

un lucru sublim.

Răsărit.

Fleacuri.

La umbra copacilor, în ediția românească, conține o selecție de trei volume din opera lui Kiarostami: Un lup la pândă, Purtați de vânt și Vântul și frunza. (Ediția engleză a cărții, de altfel și cea integrală, are peste 600 de pagini, aceasta conținând și texte inspirate de nume precum Rumi sau Hafez și selecții din diverși poeți realizate de către Kiarostami).

Poemele sunt moderniste ca formă – versul este alb, verbele sunt utilizare rar și cu multă reținere, cu ritm variabil și inegal, arătând o predilecție pentru terțet și catrenă (dar cu o versificație care se întinde de la distih la sextină), cu o insistență asupra repetiției și elipsei. Aceste caracteristici vin în contrast cu rigurozitatea formală a poeziei iraniene clasice pe care Kiarostami a adaptat-o, după cum notează Aria Fani, profesor de literatura persană la Universitatea din Washington, dar care, la nivel de preocupări tematice, este orientată spre teme sacramentale, universale: natura, (ano)timpul, iubirea.

Rubarba și trifoiul de munte

stau la taifas,

aduc cuvinte de laudă

soarelui blând de toamnă.

Orice cititor care va lua cartea în mână va descoperi că sunt două modalități prin care se poate raporta la aceste versuri: fie le vede ca pe mici poeme de sine stătătoare cu o oarecare continuitate tematică (de pildă, măicuțele din Purtați de vânt), auto-conținute în strofă, fie ca poeme-fluviu – dar care nu sunt nicidecum poeme epice, ci mai degrabă montaje de secvențe lirice, majoritatea întinse pe o singură strofă (deși nu întotdeauna – vezi, de pildă, secvența retorică dinspre finalul aceluiași capitol). Aceste două perspective nu se exclud una pe alta – ele doar relevă complexitatea dispozitivului lui Kiarostami, în care ansamblul și detaliul nu sunt forțe competitive și codependente, reciproc exploatatoare, ci complementare și coexistente.

Cei familiarizați cu opera cinematografică a lui Kiarostami vor găsi, în La umbra copacilor, suficient de multe trimiteri către aceasta. Unele cât se poate de directe, textuale – evocări ale satului Koker și ale cutremurului care l-a devastat, recurența cireșelor, o apariție scurtă, dar fulgerătoare a mitologicei Shirin. Altele sunt mai subtile, precum imagini recurente ale rostogolului, evocând faimosul cadru cu doza de aluminiu din prologul lui Close–Up, simbol prin excelență al unui cinema (și al unei viziuni) cu o forță radical-democratizantă și al cărui mesaj fundamental este că nu există nimic nedemn de-a fi văzut, observat, înmagazinat.

Niciodată nu m-am îndoit

de sfârșitul nopții

și sfârșitul zilei.

Găsim și mici străfulgerări critice la adresa situației din Iran: imaginea tulburătoare a unui  „om [care] atârnă / în ștreang / în dimineața proaspătă”, ori o întâlnire cu sistemul („Apăs pe hârtie / vârful degetului / plin de cerneală. / Mă simt mai puțin umilit / când văd toate acele dungi / pe vârful degetului”). Departe de-a constitui vreun nucleu major, aceste mici trimiteri sunt mai degrabă pulsiuni ale unei conștiințe axate pe împrejur(are) – iată, inclusiv pe cea politică – și-n care natura, principiu ordonator (îndeosebi temporal) ultim al unei lumi care nu poate fi cuprinsă pe deplin, aflată mai presus de orice activitate umană, este cea care are ultimul cuvânt de spus.

La umbra copacilor este un volum esențial pentru cinefilii care s-au întâlnit deja cu Kiarostami și care va încânta, în egală măsură, cititorii pasionați de poezia persană. Pentru cei mai puțin familiarizați cu filmele sale, cartea are toată puterea de a-i atrage înspre explorarea operei sale cinematografice.

Ani de zile

am rătăcit

ca un fir de pai

prin anotimpuri

Flavia Dima

Critic și curator de film. O interesează cinemaul hibrid și experimental, filmul de montaj, patrimoniul cinematografic și confluența dintre cinema și politic. Vede câteva sute de scurtmetraje pe an pentru BIEFF. Uneori scrie poeme. La Films in Frame, scrie reportaje de festival, editoriale și este și traducătoare.