Să ne imaginăm un depozit de fiare, amenajat convenabil cu niște scaune, niște mese – la ele sunt așezate un cuplu și doi spectatori-traineri care le dirijează actoria. Niciunul dintre ei nu știe să joace, dar e ghidat de situație: trebuie să îi atragă atenția cuiva, să-l facă să mai rămână un pic la masa unui restaurant, în timp ce în spate, cineva trage niște sfori. Ea e entuziastă, el e asemănător cu o scândură, îi e imposibil să intre în rol. Se fac tot felul de încercări de dezmorțire, ba chiar se sperie și-un câine, și el abia se clintește de pe scaun. E probabil cel mai încântător mizantrop pe care l-am văzut în ultima vreme. 

L’innocent, noul film regizat (si jucat) de Louis Garrel, trece cu fluiditate prin mai multe genuri; întâi e o comedie despre un individ năsfiros, abătut, aproape asexual, care nu-și poate ține-n frâu complexul oedipian; apoi e un film de suspans în care el îl pândește hitchcockian pe noul iubit al mamei, un fost pușcăriaș, crezând că-i dibuie noul jaf; apoi e un film romantic în care bărbatului i se desprind în sfârșit ochelarii de cal și-și dă voie să se îndrăgostească. Toate astea se lipesc cumva și de o formă de heist movie care-i mai puțin despre acțiune, fizicalitate, motoare, și mai mult despre mușchii atrofiați ai acestui protagonist, care încep să pompeze puțin sânge. 

E multă încărcătură pusă pe umerii lui Abel – care e un alter ego al lui Garrel profilat în tot felul de ipostaze, majoritar truffautiene, în triunghiuri amoroase, bezmeticit, fără domiciliu (Un homme fidele, 2018), prins între un bărbat și o femeie (Deux amis, 2015), mârâit și solitar. E un pariu metaficțional pe care Garrel îl face mai mult decât conștient,  racordându-se la o tradiție a regizorilor care-și construiesc un dublu auto-ironic pe care-l joacă ei înșiși, reluându-l de la o narațiune la alta, născocindu-i alte și alte dări de seamă (vezi Chaplin, vezi Tati). 

Garrel lasă multe firimituri de genul ăsta, destul de consistente pentru o carieră regizorală recent începută. Să luăm de pildă copilul din Homme fidele, incert dacă al lui sau al prietenului cel mai bun, revine în aceeași formulă în La Croisade, 2021, unde e într-adevăr fiul lui Abel; poate fi sau nu o continuare a poveștii anterioare, mai ales că Homme fidele se încheie cu cei doi devenind, simbolic, tată și fiu. Apoi, componenta autobiografică e super tușată, protagonistului atotfăcător i se alătură femei jucate de actuala și fosta soție a lui Garrel – iar protagonistul, odată ce înaintează în vârstă, e tot mai ursuz (înspre finalul lui Innocent, e chemat să dea o declarație la poliție, unde declară cu nonșalanță că e un poet). 

În Inocentul, nu-i neapărat poet, dar are o doză de Peter Pan în țara peștilor – e ghid la acvariu și le relatează copiilor despre specii rare, printre care și axolotl, o salamandră care-și păstrează trăsăturile juvenile întreaga existență; tot așa, Abel e capricios ca un copil, iar misiunea narativă a filmului devine, desigur, ca el să ajungă of age, moral vorbind. 

Lui Garrel îi ies cam toate filmele – e atașat în general de o formă de film intimist, de familie, de cuplu, preluată parțial de la tatăl său, Philippe Garrel. Atunci când iese din structurile obișnuite, cum o face aici, jonglând cu genurile populare, o face abil și cu zvâc, pastișând de la maeștrii suspansului, Hitchcock și (paștișorul lui suprem, sau rip-off-er-ul, cum ar zice Andrew Sarris) Brian de Palma. E o întreagă rețea de faceri cu ochiul, care trimit și ele en abyme către alte filme, ca și cum ar dialoga ele însele în moduri surprinzătoare: o urmărire de mașină care-i reluarea drumului pe care-l face Marion Crane în Psycho – Garrel preia până și elipsele lui Hitchcock, la fel și muzica. De la De Palma ia split screen-ul, precum și pastișa lui la The Conversation din Blow Out, – la Garrel, Abel ascultă de la un dispozitiv de urmărire canină pe care i-l atașează în geaca iubitului mamei. E hilar, apropo de legături, cum se trece de la dispozitivele de ascultare din anii 70, când apare The Conversation, la aceste camere hi-tech, pe care stăpânii le prind acum de picioarele patrupezilor pentru a-i supraveghea. Garrel nu recurge întâmplător la referințele astea – De Palma, la rându-i, a început să facă film pastișând noul val francez. În ciuda faptului ca L’innocent e plasat în prezent (cum altfel, cu Tinder și tracking-ul patrupezilor), coloana sonoră a filmului și aceste artificii destul de facil de descifrat sunt indatorate anilor ‘70-’80. E destul de limpede, așadar, ca pe Garrel îl interesează paradoxurile umane pe care le creeaza tehnologia (La Croisade era, printre altele, despre cum o mana de copii ajung să construiască un lac imens în deșertul Sahara, tragand sforile de pe internet). 

Chiar și fără acest ocol lung despre pastișă, filmul se ține bine și ca o comedie romantică cu efuziune tipic hollywoodiană, în buclă. Abel e contrastat de tot felul de personaje solare, luminoase, care-s capabile să-l facă să râdă mai mult de o singură dată: o mamă excentrică, zurlie, o prietenă impulsiv-jovială, incapabilă să spună “nu”, care se aruncă în față indiferent de pericol; de fapt, personajele vii, vibrante, cu carne pe ele sunt motivul pentru care schema șablonardă a finalului fericit se ține. Lor li se adaugă și talentul lui Garrel de a le pune în situații neobișnuite – chiar începutul filmului, în care mama și fiul ajung să fugă frenetic după duba în care e transportat iubitul mamei, dintr-un penitenciar în altul, sau planificarea unui heist care se transforma într-o lecție despre credibilitate în cinema. L’innocent e încercarea lui Garrel la filme cu proporții mai mari, mai spectaculoase, dar în definitiv tot umaniste (nu tu plimbări dintr-un apartament în altul, de la o iubită la alta, cu trei papornițe generoase) și i-a captat atenția neîndoios unui alt tip de public. Nu-i de mirare că filmul a strălucit la premiile César. Mai ramane de vazut dacă se va cantona aici sau va porni mai departe.

Georgiana Mușat

Georgiana Mușat e critic de film și jurnalist, masterandă UNATC. Are o memorie de elefant și inima cât un purice când aude de Terrence Malick. Scrie o lucrare interminabilă despre femei roboți. La Films in Frame scrie rubrica lunară Panorama.