În cinemaul românesc din ultimii douăzeci de ani, deși apar frecvent relații de cuplu, sunt puține scene de intimitate care evocă într-un mod complex relația între două personaje, raportul lor de putere, umbra aruncată peste gesturile lor de lucrurile pe care nu și le spun. Sunt cu atât mai rare astfel de scene cu personaje aparținând unor clase diferite. Și etnii diferite. Și gay. 

Soldații. Poveste din Ferentari de Ivana Mladenovic, co-scris cu Adrian Schiop – autorul romanului ecranizat – tratează cu mult rafinament tocmai un astfel de caz de intersecționalitate: în atmosfera de virilitate de șablon clasic din Ferentari, Adi (40), un doctorand care lucrează la o teză despre manele, începe o relație cu Alberto, un bărbat rom de treizeci-și-ceva de ani, care și-a petrecut aproape jumătate din viață în închisoare. Cu alte cuvinte, cei doi riscă să își atragă toate prejudecățile homofobe și rasiste, ura de clasă, ura de oameni cu școală și tot ce mai încarcă aerul din Ferentari.

Filmul se construiește pe tensiunea care escaladează încet, dar sigur, între Adi și Alberto după ce le devine clar că sunt un cuplu, însă mizează pe atmosfera de autenticitate, de viață surprinsă în desfășurarea firească. Mladenovic și directorul de imagine Luchian Ciobanu optează atât pentru cadrele largi și ritmul lent, cât și pentru folosirea unor locații ce redau precaritatea vibrantă din cartier. Dacă opțiunea stilistică e de mult default-ul în Noul Cinema Românesc, schimbarea de mediu – după mult prea multe drame românești de cuplu middle-class cu protagoniști heteronormativi, ne aduce o incursiune în cluburi de manele, baruri mizere și apartamente austere și nedecomandate – e cea care face Soldații să pară ceva nemaivăzut. Într-adevăr, între multe filme în care cuplurile eșuează din cauze psihologice sau emoționale, Soldații e rar în a aduce o perspectivă socială; se mai poate întrevedea ceva de felul acesta în Ana, Mon Amour înainte ca filmul să se înece în confuzie narativă și psihoterapie, dar nu în multe alte părți.

În trecerea de la literatură la film, Soldații pierde câteva lucruri și câștigă altele în schimb. Abandonează narațiunea la persoana I a lui Schiop – care, după ce a construit un personaj semi-autobiografic, a fost ales să-l interpreteze tot el în film – și, odată cu ea, volatilitatea cu care îl conturează pe Alberto – despre care Adi speculează întâi că n-ar fi atras de bărbați, în ciuda experiențelor fizice de la închisoare, apoi că prin continuarea relației profită de el și/sau s-a obișnuit cu abuzul, până să accepte că o relație între ei ar fi posibilă – și atunci să se sperie iarăși de riscul de a o păstra. Naratorul lui Schiop e destul de lucid să-și ghicească transgresiunile morale – de exemplu, fetișul pentru corpuri lower-class, care însă nu se potrivește cu precauția middle-class pentru o viață de cuplu prosperă – ceea ce e dispus să ofere nu se poate echilibra cu ce își dorește să primească. Nici schimbările bruște de registru – de la consemnarea unor gânduri obsesive la distanțarea ca de antropolog în observarea lui Alberto, a cărui inadaptare și-o explică rece prin prisma occidentalizări României, care l-a lăsat în urmă cât a stat la închisoare. Ce câștigă, însă, filmul e o echidistanță față de protagoniști – Schiop e la fel de vulnerabil în fața camerei ca partenerul-iubitul-cobaiul interpretat de Vasile Pavel Digudai. Prezența lui Pavel – care trece de la miștocăreală la căldură și apoi la frica de a fi descoperit ca bărbat care e gay în libertate– îl face pe Alberto adesea mai ușor de înțeles – e mai uman și o țintă mai probabilă a empatiei spectatorilor – decât scriitorul. De altfel, Soldații e unul din foarte multele adaptări de romane celebre în care naratorul (devenit personaj, pierzând privilegiul de a ne ghida cu vocea lui prin acțiune) își pierde radical din statut și, deci, din indulgența spectatorilor.

Când se va scrie mai ordonat despre reprezentarea romilor în cinemaul românesc, vom observa că Soldații e cu multe ture în fața concurenței. Aferim! (r. Radu Jude, 2015) repară – în stilul 12 Years a Slave – o greșeală fundamentală a istoriografiei românești, care omite suferințele la care au fost supuși romii de-a lungul secolelor. Scurtmetrajul Scris/Nescris (r. Adrian Silișteanu, 2016) pleacă de la un impas birocratic ca să arate două sisteme paralele de reglementare a familiei, astfel încât legile românilor creează complicații inutile pentru romi. Mai sunt și alte filme, deși nu multe – Toto și surorile lui (Alexander Nanău, 2014), scurtmetrajul Muzica în sânge (r. Alexandru Mavrodineanu, 2014), unde are de asemenea un cameo Dan Bursuc – care privesc romii cu empatie, însă în toate aceste cazuri, e de la o distanță comodă și, într-un anumit grad, paternalistă. Adi și Alberto se apropie unul de altul căutându-și un sprijin reciproc pentru faptul că nu-și găsesc locul în lumea lor; doar că, pentru Adi, această inadecvare e un disconfort, în timp ce, pentru celălalt, e disperare.

Irina Trocan

Predă film la UNATC București, iar când nu predă, scrie critică, iar când nu scrie, editează cronici și eseuri despre film la Acoperișul de Sticlă (și nu numai). Când nu face nimic din toate astea, se uită arbitrar pe YouTube-uri proaste sau, și mai bine, stă degeaba.