Tinere speranțe și dezolări

Fitilul tragediei arde încet în cel de-al doilea lungmetraj al regizoarei Sadaf Foroughi, atât de încet că nici nu i-ai bănui iminența. Proaspăt câștigător al Globului de Cristal în cadrul Festivalului Internațional de Film de la Karlovy Vary, Summer With Hope / Tabestan Ba Omid împletește premisele unui coming-of-age story cu o dramă de familie, dar culminează aproape ca un thriller. Greșeli, orgolii, răzvrătiri și lucruri nespuse se acumulează treptat și aduc o familie iraniană înstărită în pragul disperării, punându-se la încercare limitele dragostei și, în final, cele ale iertării. 

În centrul poveștii se află Omid (Mehdi Ghorbani), un adolescent la 17 ani și, în egală măsură, o tânără speranță a înotului, care e invitat să ia parte la o competiție de calificare pentru naționale, undeva la țărmul Mării Caspice. Miza este una mare: întregul său viitor. Pe lângă faptul că dacă reușește să câștige competiția i se poate amâna serviciul militar, e destul de imprecis ce ar reprezenta acest viitor, dar e clar că l-ar duce mult mai departe din lumea în care se află. Evident, toți, de la mama sa Leili (Leili Rashidi) la unchiul său Saadi (Alireza Kamali), pun presiune pe Omid – poate chiar el însuși o face cel mai mult. În ciuda invitației, se dovedește că băiatul nu poate concura, în mare parte pentru că nu s-a pus bine cu cine trebuie din clubul de înot. Ideea că Omid ar putea rata această șansă generează varii încercări de a convinge directorul clubului, precum și ostilități între tânăr și adulți, fiecare învinuindu-se reciproc pentru situație. Ne e dat să înțelegem că, bineînțeles, sunt alte răni mai vechi care lucrează în fundal și care alimentează conflictul. 

E totuși incert ce ar fi în neregulă, suntem aruncați în film ca în apă. Summer With Hope e ingenios acolo unde e inițial opac și își devoalează pas cu pas contextul, lăsând spectatorul să pună singur cap la cap firele poveștilor fragmentare care plutesc în aer: un divorț, un tată absent, dar autoritar, Saadi ca tată surogat și tutore legal al lui Omid, directorul clubului care pare să fie interesat de Leili, mici probleme în complexul rezidențial în care aceștia locuiesc. Realismul practicat de Foroughi nu caută o expozițiune clasică, ci face apel la sugestie și la puterea de intuiție a spectatorului pentru a înțelege ce se întâmplă în cele câteva zile ale competiției. Detaliile se adună din conversații, din priviri, din reacții, iar camera intransigentă privește placid, de la depărtare (parcă adesea și din întuneric), tragedia căpătând amploare și relațiile de familie deteriorându-se. Printre toate aceste interacțiuni se citesc indici ai practicilor sociale și ierarhice ale societății moderne iraniene, de la restricții și libertăți ale femeilor, la presiuni patriarhale asupra noilor generații și la know-how-ul de a flata persoana potrivită.

Revolta adolescentină a lui Omid e una cu două capete: unul împotriva adulților, în principal a bărbaților din jurul său, altul împotriva clubului sportiv care îi refuză participarea. Conflictul e unul generațional – după cum anticipează schematic la începutul filmului utilizarea unui super-hit al tinerilor ca Ocean Drive de la Duke Dumont, care e imediat întrerupt de un fragment de muzică clasică pusă de către mamă în mașină. Cu Leili, mai dulce și mai înțelegătoare, pare că se înțelege mai bine, în timp ce cu unchiul său, mai exigent și mai categoric, pare sunt mai multe confruntări. Omid nu poate empatiza cu modelele riguroase și învechite ale adulților din jurul lui, ci caută în mod idealist, ca mulți alți tineri, propria sa libertate. Așa cum le repetă lui Leili și Saadi, ce i-ar putea oferi competiția e șansa să reușească mai mult decât au reușit ei în viață, să nu mai fie ca ei. Ciocnirile dintre membrii familiei par să vină și din imposibilitatea comunicării dragostei și grijii pe care o poartă unul pentru celălalt – a spune „te iubesc” e un lucru rușinos. În schimb, iubirea se manifestă pe ocolite, prin nevoia de control și prin rigoare, prin presiunea care se pune asupra lui Omid, în ideea în care această posibilă reușită este una esențială pentru binele său. 

Mai mult decât încăpățânarea de tipul nu-mai-sunt-un-copil care vine odată cu apropierea pragului vârstei de 18 ani, Omid pare să fie și victima propriului orgoliu de înotător talentat. Pe cât îi oferă un sens dedicarea lui pentru sport, pe atât ea e una periculoasă. După refuzul din partea clubului, singura soluție a tânărului de-a putea lua parte la competiție este să participe clandestin într-o probă la care nu e specialist, la sugestia antrenorului său Mani (Benyamin Peyrovani), care e totodată și cam singurul său prieten. Prietenia cu Mani vine ca o escapadă din ostilitățile familiale, poate chiar și una din rolurile tradiționale ale societății iraniene, existând ceva subtilități queer în relația dintre cei doi, adesea singuri în noapte și pe malul mării. Dar talentul filmului este ambiguitatea, așa că și semnificația acestei camaraderii rămâne la intuiția și sensibilitatea spectatorului. În final, obsesia competiției generează un lanț al consecințelor către un climax violent, în care acțiunile lui Omid se răsfrâng accidental asupra celor din jurul lui. Calmul aparatului de filmat e spart de secvențe de urmărire și de înot frenetic prin apă, realitatea devenind brusc un coșmar neprevăzut de personaje, dar pregătit de toate tensiunile mocninde ale filmului. Lanțul se transformă mai departe și într-unul al sacrificiilor, pe care apropiații lui Omid sunt pregătiți să le facă în fața ororii și în spiritul acelei iubiri profunde, dar exprimate stângaci.

Summer With Hope nu e cel mai transgresiv sau inovator film proiectat anul acesta la Karlovy Vary și nici preferatul meu din competiție, dar își merită cu siguranță premiul. Măiestria lui Sadaf Foroughi stă în calibrarea imaginii și narațiunii cât să vibreze cu o anxietate latentă, care debușează exploziv în momente care nu au cum să nu trezească fiori pe șira spinării. Tânăra speranță se scufundă (ca să folosim termeni tematici) în deznădejde și își ratează viitorul din inconștiență, într-un studiu despre iluzii, consecințe și bune intenții.

Dora Leu

A absolvit la UNATC o licență în regie de film și un master în filmologie și a studiat în paralel și istoria artei. Colaborează și cu Acoperișul de Sticlă și e fost redactor coordonator al revistei FILM MENU. Se dedică în principal cinemaului japonez din anii '60-'70 și trupelor recente de post-punk irlandez. Încă ține în portofel o poză cu Leslie Cheung.