Mihai Chirilov: Nu aștepta prea mult de la filmul românesc
În ciuda fobiei lui legendare față de cinema, eroul lui J.D. Salinger, Holden Caulfield, a acceptat provocarea de a trece în revistă, prin filtrul său inconfundabil, filmele românești din acest an.
Dacă e ceva de care mi-e silă sunt filmele românești. Să n-aud de ele! De fapt, sunt foarte incult, deși am văzut totuși multe la viața mea. La filmele Noului Val sau cum s-o fi numit el mergeam cu sfințenie. Așa savant se vorbea despre ele că m-am gândit că sigur o să mă contaminez și-o să mă vindec de incultură. Ce-mi plăcea la ele e că, la fel ca-n viața mea, nu se întâmpla mai nimic. Nu se scremeau să spună o poveste, cusută cu ață albă și așa mai departe. Aveau, așa, ceva frust și adevărat. Nimic nu mă disperă mai mult ca falsitatea. În primul rând, nu cred că v-am spus, dar nu pot să sufăr actorii. Nu joacă niciodată natural. Doar își închipuie c-o fac. Unii dintre cei buni se poartă oarecum ca-n viață, dar n-au niciun haz. Or, în filmele așa-zisului Nou Val, actorii jucau foarte natural. Și mai e ceva care-mi plăcea la ele. Sila autorilor față de lumea asta de rahat în care trăim. Nimeni nu ținea predici. Nimeni nu lipea cu scuipat mesaje de speranță sau de propagandă în ideea că filmele lor ar putea rezolva ceva și lumea asta de rahat ar deveni mai bună.
Dacă ar fi să fac un bilanț intermediar pe anul ăsta, deși nu știu dacă interesează pe cineva, senzația a fost una de învălmășeală de idei, dacă li se poate spune așa. Și au fost mai multe ca niciodată, deși aud că breasla se plânge mereu că nu-s bani, iar anul e departe de a se fi terminat. Mi se pare o ipocrizie.
Valul însă s-a dus așa cum a venit, după care potopul, dar eu am continuat să merg la filmele românești, așa, în virtutea inerției. Vorba aia: obiceiurile proaste nu mor niciodată. Și prefer să văd un film pe ecran mare, cu sunet beton și așa mai departe, deși ce mă înnebunește pe mine e anturajul. E plin de nenorociți în sălile de cinema. Mereu mă nimeresc lângă cineva care se postează că e la film după care, de plictiseală, rupe TikTok-ul în două. Am uitat să vă spun că mie cel mai mult îmi plac filmele care, măcar din când în când, sunt comice. Iar la țicneala aia anticorporatistă de Teambuilding am râs cum n-am mai râs de la Moartea domnului Lăzărescu încoace. După care m-au apucat din nou groaza și greață față de lumea asta în care trăim. În orice caz, problema cu așa-zisul val și urmașii lui era că prea se luau în serios, cuprinși de propria importanță, dar complet opaci la rahitismul comercial al operelor lor. Când vreau, pot să fiu foarte ironic.
Nu am studii de specialitate, dar filmele Noului Val m-au făcut totuși mai puțin incult decât eram înainte. Dacă ar fi să fac un bilanț intermediar pe anul ăsta, deși nu știu dacă interesează pe cineva, senzația a fost una de învălmășeală de idei, dacă li se poate spune așa. Și au fost mai multe ca niciodată, deși aud că breasla se plânge mereu că nu-s bani, iar anul e departe de a se fi terminat. Mi se pare o ipocrizie. Am avut impresia că sunt blocat în trafic, în zgomot asurzitor de claxoane disperate după atenție. De mi-ar păsa de festivalurile mari care le-au respins, aș fi tentat să spun că au avut dreptate, dar nu-mi pasă câtuși de puțin de ele și de premiile lor jalnice. Am asistat la nelipsitele întoarceri în perioada Revoluției și a comunismului. Mi se par binevenite în ciuda a ce se spune; subiectul e departe de a fi epuizat, plus că vreau să înțeleg de ce unii latră acuzator, iar alții sunt loviți de nostalgie după vremurile alea. Mai sunt apoi filmele care se agață oportunist de cauze, minorități, ideologii sau hashtaguri la modă – astea s-au înmulțit ca ciupercile după ploaie, nici nu mai contează dacă sunt valide artistic, important e ca virtutea să fie cât mai strident semnalizată. Există și filme care nu se încurcă în teze și așa mai departe, relativ agreabile, dar minore – mă tem că-s o specie pe cale de dispariție. Îi avem și pe veterani, care scot capul periodic din mulțime și aleargă singuri, fiecare pe culoarul propriu, mai mult sau mai puțin egali cu ei înșiși. Și, evident, mai există și efectul de tăvălug al comediei ăleia fenomen.
La Taximetriști am râs de câteva ori, și aș mai fi râs eu cu șoferul ăla măscărici dacă povestea nu o vira într-un cringe absolut cu drama interminabilă a celuilalt șofer, molâul, și a nesuferitei de nevastă-sa. Și am apreciat că era cu taximetriști, nu cu boltiști sau uberiști pe care nu pot să-i sufăr. La Încă două lozuri cel mai tare mi-a plăcut epilogul, iar Visul mi s-a părut lung cât o închisoare pe viață și prea asemănător cu comedia aia franțuzească cu pușcăriași actori și-așa mai departe. Dar pun pariu că noua ispravă a lui Mirciulică, Nuntă pe bani, va strânge darul la încasări. Arată mai profi ca prima și de data asta nicio femeie nu-și bagă ceea ce oricum nu are, pentru că nu cred că asta e rețeta succesului de box-office.
În Tigru, cel mai mult mi-a plăcut cum a jucat tigrul, doar v-am zis părerea mea despre actori. Nu am înțeles cum, din două filme așa-zis macho, Spre nord s-a plimbat prin festivaluri, iar Boss nu. E drept că primul îți ia ochii și urechile la cum e filmat, în timp ce în al doilea prea sunt toți cu replicile la ei, dar tot dublu standard îmi pare. Castelul Crăiței e pentru montaniarzi, deci nu pentru mine, deși are câteva imagini reușite. Libertate m-a amețit teribil în scena ambuscadei de la Revoluție, iar la final am înțeles încă o dată, dacă mai era nevoie, de ce e iremediabil compromisă societatea de azi. Și totuși, nu ne spune cine au fost teroriștii.
MMXX a fost lung rău, dar mi-a adus aminte de absurditățile pandemiei pe care mulți le-au uitat deja sau s-au făcut că nu le văd și iar m-a apucat disperarea față de lumea asta în care nu se mai înțelege om cu om și așa mai departe. L-aș suna pe regizor, pentru că mie îmi plac filmele care, după ce le isprăvești, simți c-ai vrea ca autorul să fie cel mai bun prieten al tău și să-l poți chema la telefon ori de câte ori ai chef. Vreau să merg și la Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii, că pe ăsta încă nu l-au scurs pe net. Nu pentru că ar fi luat ceva premiu, dar băiatul ăsta cu Babardeala e așa obraznic și jemanfișist ca mine, deși nu pricep fixația lui cu dicționarele. Și v-aș mai povesti eu despre ghiveciul suprarealist de Mammalia, care a fost atât de infect încât m-a fascinat, dar nu merită. Nu că m-aș teme c-am să vă stric plăcerea sau mai știu eu ce. Că n-am ce să stric. Zău!
Mai bine vă mai spun despre documentare, deși în afara moșului din Vulturii din Țaga, pe care oricând mi l-aș lua ca mentor, n-am rămas cu mare lucru. Poate doar cearta aia din pat din Soțul meu musulman, deși ambiția regizorilor era alta. Sau răsfățurile poetesei din Nora, deși filmul era cam plat. Sau camera cu artefacte muzicale din Playback, deși exercițiul de nostalgie discomunistă era anost. Sau finalul din Arsenie. Viața de apoi, deși aș fi preferat să văd un film în toată regula, cu actorul ăla din Câmp de maci jucându-l pe preotul superstar. Sau clipul din Planeta Albastră, că altfel filmul părea prea de școală, și eu puteam să-l fac. Sau imaginile alea de arhivă din Între Revoluții, dar fără sonor, că m-a luat somnul de la scrisorile alea citite cu voci afectate, care înțeleg că ar mai fi și false. Foarte original, n-am ce zice. Zău dacă merită să mai aștepți ceva până la sfârșitul anului. Păi, dacă v-aș spune de ce performanțe sunt eu în stare, probabil că nici nu m-ați crede. Odată, era cât pe-aci să apar într-un film documentar, dar m-am răzgândit în ultima clipă. Am socotit că, urând filmele cum le urăsc, aș fi un ipocrit dacă i-aș lăsa să mă vâre într-un documentar.
Acest articol a fost publicat inițial în revista Films in Frame #3, apărută la începutul lui octombrie. Revista se găsește în librăriile Cărturești și OTOTO sau poate fi comandată din shopul nostru de pe site.
Foto main: Ilinca Manolache în Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii (r. Radu Jude)
Mihai Chirilov
Directorul artistic al Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF).