În peisajul cinematografic al filmelor biografice, Napoleon e o tentativă paradoxală; un film de peste două ore și jumătate în care ambiția lui Ridley Scott de a picta un portret parodic și în același timp grandios al lui Napoleon este pulverizată în cea mai bună parte de erorile sale  scenaristice, iar producția – oricât de spectaculoasă decorativ – nu reușește să ascundă notele forțate ale filmului.

Trecerea prin istorie descompusă în scene de luptă majore – victoria de la Toulon, bătălia de la Austerlitz, invazia Rusiei, înfrângerea finală de la Waterloo – se dovedește a fi irespirabilă. Acoperind aproape trei decenii de istorie, printr-o liniaritate precipitată care mătură mai toate nuanțele politice ale conducerii sub Napoleon, nu articulează un mesaj coerent despre epoca pe care o descrie și nici nu oferă o reflecție contemporană asupra temelor imperialismului sau colonialismului, care să justifice resuscitarea figurii istorice în peisaj cinematografic. Ce-i drept, orice tentativă de portretizare a lui Napoleon reclamă o producție de mare anvergură.

În lista lungă de biopics, cel mai notabil ar fi Napoléon al lui Abel Gance din 1927, adesea elogiat drept capodoperă a erei mute, renumit pentru utilizarea inovatoare a tehnicilor de filmare: folosirea pionieristică a camerelor de luat vederi portabile, tăieturile rapide și tripticul din final.

Filmul este nu mai mult decât un vehicul pentru scene de război, lăsând dinamicile intime și intriga politică într-un fundal murdar, din care nu poate nicicum străbate ce ar fi putut fi lumina dată de geniul strategic al conducătorului sau de legătura sentimentală dintre protagoniști.

Chaplin, Stanley Kubrick și Steven Spielberg, cu toții au contemplat ideea filmului biografic despre Napoleon, dar în ultimă instanță și-au abandonat proiectele din cauza dificultăților preconizate. Kubrick, mai cu seamă, rămâne faimos pentru cercetarea meticuloasă care a inclus crearea unei baze de date de peste șaptesprezece mii de imagini din era napoleoniană.

Galopând printr-o serie de episoade neterminate care s-ar găsi într-o lumină mai potrivită în formatul unui serial, filmul nu edifică satisfăcător niciuna din direcțiile în care se lansează, lăsând spectatorul în expectativă sau tot atât în derivă. De multe ori, firul epic al războiului pare să intre într-o competiție morbidă cu drama romantică dintre Bonaparte (Joaquin Phoenix) și viitoarea/ actuala/ fosta soție, Joséphine de Beauharnais (Vanessa Kirby), iar tranzițiile de la una la alta sunt cât se poate de șchiopătate cu mici excepții neglijabile și, de altfel, banale în idee și execuție (de pildă, schimbul de scrisori dintre cei doi redat ca voiceover, un insert sentimentaloid care reușește totuși să schimbe temporar macazul violenței militare din tranșee). De altfel, portretizarea violenței este destul de perturbantă într-o manieră gratuită (shock value?); scene grafice, cum ar fi moartea brutală a unui cal sau decapitarea înfiorătoare a lui Marie Antoinette încă din primele cadre ale filmului fără nicio pregătire prealabilă pentru bietul spectator care abia s-a făcut comod în scaun, sunt redate cu o detașare clinică ce-și găsește un corespondent doar în privirea apatică a lui Napoleon asupra întregului act macabru.

Filmul este nu mai mult decât un vehicul pentru scene de război, lăsând dinamicile intime și intriga politică într-un fundal murdar, din care nu poate nicicum străbate ce ar fi putut fi lumina dată de geniul strategic al conducătorului sau de legătura sentimentală dintre protagoniști. Din contră, destule scene de anticipație romantică sau senzuală sfârșesc în acte ironico-usturătoare care fac din masculul alpha un imatur emoțional și incompetent sexual cu mommy issues, tipologie pentru care Phoenix pare că reprezintă un magnet (vezi penultimul său film lansat anul acesta, Beau is Afraid). 

S-ar fi putut găsi o pârghie de salvare în personajele secundare, dacă acestea nu ar fi fost într-atât de subexploatate: mama legendară Letizia Bonaparte, țarul Alexandru, ducele de Wellington, generalii și militarii sunt cu toții tratați schematic. În repetate rânduri, focalizarea este schimbată către Joséphine, însă rolul este ținut mereu într-un registru minor, personajul e redus în bună parte la obiectul dorinței masculine și ținta bârfelor mărunte de curte, cu punctul culminant al divorțului impus ca urmare a neputinței sale de a oferi un moștenitor la tron.

Nu există niciun indiciu legat de anvergura psihologică pe care o are infertilitatea în forul interior al personajului; spectatorul rămâne în expectativă. În ciuda ultimului cuvânt rostit de Napoleon în pragul morții: Joséphine, filmul nu reușește să scoată personajul feminin din zona pur circumstanțială și astfel să urmeze cel puțin calapodul romantic clasic al filmelor biografice. Cu toate acestea, interpretarea Vanessei Kirby, în limitele spațiului înghesuit în care se învârte, este remarcabilă și cel mai probabil, va avea parte de niște nominalizări importante. Privirea glacială și obosită care o face să pară sedată în mai toate scenele, o transformă într-o figură hipnotizantă prin simpla apariție. De altfel, toate personajele, inclusiv Napoleon par să funcționeze mai curând în registru decorativ, unde fascinația realizatorilor se poticnește în detaliile estetice ale epocii, de la decoruri la vestimentație. Însă cel mai tragic divorț se produce la nivel lingvistic; trecând peste ridicolul adaptării unor scene din istoria Franței în limba engleză, nici engleza nu are o consistență bine definită, oscilând între americană și britanică ca urmare a distribuției, fapt care-l face mai disonant, aidoma unui pian căzut pe scări. 

Scenele sunt picturale, însă și aici există un exces de zel vizual în gradarea culorilor, a CGI-ului și a coregrafiei luptelor sau încoronării, care fac vizibilă investiția financiară uriașă în producție. De-a lungul filmografiei sale, Ridley Scott s-a inspirat din pictură, începând chiar cu primul său lungmetraj, Dueliștii, al cărui ultim cadru făcea referire chiar la tabloul Napoleon Bonaparte de Benjamin Robert Haydon, admirație latentă a lui Scott. Scenele aproape ireale prin cromatica saturată și monocromă, de regulă duc filmul într-o zonă pretențioasă care frizează ridicolul prin grandoarea sa ostentativă. Demitizarea imaginii Marelui Împărat printr-o imagine mai degrabă mitizantă se înfățișează ca un demers contradictoriu. 

Dacă există o anxietate produsă de complexul napoleonian sau e acel hybris creator al realizatorilor lansați într-un proiect larger than life, e greu de spus, însă după mine Napoleon ar putea figura în lista celor mai inutile producții din istoria filmului, cu toată admirația pentru munca actorilor, scenografilor și designerilor vestimentari. Nu ar fi atât de deplasat să-l bănuim pe Scott de inventarea acestui pretext pentru a se reuni într-un proiect cinematografic cu unul dintre actorii lui favoriți (pe bună dreptate!), Joaquin Phoenix, în încercarea de a resuscita pulsul Gladiatorului.

p.s. Napoleon a fost distribuit în cinematografe ca theatrical cut, însă Ridley Scott a promis că va reveni cu un director’s cut mai lung ca durată; dacă și mai substanțial rămâne de văzut.  

Ramona Aristide

Critic de film. A absolvit masteratul de Filmologie la UNATC. Moderează, scrie și uneori jurizează.