Nomadland, marele favorit al Oscarurilor de anul ăsta, e un film malickian despre traiul simplității cu natura, apropiat în sensul ăsta de Days of Heaven (1978) sau Badlands (1973). Chloé Zhao fabrică o docu-ficțiune bazată pe volumul non-ficțional scris de Jessica Bruder, Surviving America in the Twenty-First Century, despre nomazi de vârsta a treia. Adaosul ar fi două personaje ficționale, care au un parcurs inspirat de poveștile din cartea lui Bruder (Fern, jucată de Frances McDormand, și Dave, jucat de David Strathairn), cărora li se alătură mai multe figuri centrale din carte, nomazi reali (Linda May, Charlene Swankie, Bob Wells etc). Amestecul docu-ficțional, cu care Zhao jonglează și în filmele sale precedente, The Rider (2017) și Songs My Brothers Taught Me (2015), câteodată fidelizează realitatea, alteori o denaturează în scop dramatic. De pildă, în film, Swankie pleacă într-o călătorie spirituală solo cu rulota după ce primește un diagnostic fatal, de unde nu se mai întoarce, lucru care nu-i valabil în viața reală. E ceva haiducesc în idealul de a fugi în lume la vânătoare de peisaje, dar lucrurile sunt mai bogate de-atât: majoritatea oamenilor fug de traume personale sau de năluca propriului eșec în societatea capitalistă. Fern, protagonista, e o lupoaică solitară rămasă fără locuință după ce recesiunea a ras până și codul poștal al micii comunități suburbane în care locuia, iar soțul ei a murit de cancer. McDormand e atât de discretă încât pare efectiv un vehicul prin care vocile marginalilor se pot auzi – e un fel de diminuare a subiectului în favoarea mediului înconjurător. 

Detractorii filmului spun că peisajul ăsta s-a mai văzut; îi contrazic cu argumentul facil că filmele picarești din ultimii ani nu sunt despre oameni 60+, iar lucrurile se schimbă radical când ai o monedă ca asta. Al doilea punct e că filmele recente despre vagabondaj (vezi Into the Wild (2007), Wild (2014) șamd) sunt cu eroi care îmbrățișează traiul în natură cu scop terapeutic-intermitent, să-și ia momentul de jeluire, ca mai apoi să se întoarcă, împrospătați, în același cocon pe care l-au părăsit. Nu e cazul aici; Zhao vorbește despre o generație specifică, baby boomers, oameni care și-au pierdut totul în recesiunea anilor 2000 și n-au mai avut posibilitatea ridicării. Dincolo de suplețea politică cu care Zhao își construiește filmul, traiul ăsta e mai puțin o alegere romantică și mai mult o conjunctură imposibil de gestionat. Ai spune că oamenii ăștia refuză orice orânduire socială, dar tot ei turează roțile capitalismului, lucrând la tot felul de joint-uri în proximitatea parcărilor de rulote, sau la cel mai potent angajator pentru nomazi, însuși mamutul Amazon. Nu e traiul contemplativ, cu un cer limpede și cald deasupra, ci e constant o luptă acolo cu precariatul – nu-s oameni care au renunțat la capitalism, ci oameni cărora capitalismul le roade în continuare degetele. 

Apoi, mai e și presiunea socială de a reintra în cărți, de a-ți „relua” traseul social, a-ți reîntemeia o familie și a locui într-o casă normală. Zhao arată lucrul ăsta într-o manieră poate prea convențională: Fern e curtată de un nomad mai clumsy, Dave. Plot point-ul ăsta creează niște așteptări care au legătură cu felul în care suntem obișnuiți să vedem filmele și arcurile narative stereotipate, de genul boy-meets-girl; la Zhao, lucrurile nu-s așa simplificate, deși zăbovește suficient de mult pe tropul ăsta cât să facă spectatorul să aștepte o rezoluție romantică. De aici, filmul suferă cumva de o ficționalizare forțată, de capcana căutării sensului. Pentru un film care abuzează de traveling-uri cu plimbări în vastitatea deșertului, cu un felinar în mână și o pijama albă, Nomadland e prea didactizat: căutarea momentului ideal al zilei în care soarele pică doar puțin deasupra capului personajelor, reluarea unor bucăți narative pasagere, care să dea impresia de pânză de păianjen (Fern se reîntâlnește, de pildă, cu un tânăr căruia îi dăruise o brichetă cu câteva luni în urmă, căruia îi recită jurămintele de la căsătorie). Nu e de mirare că filmul e urmărit de viniete romantice – e ceva foarte căutat, mai ales în întâlnirile cu necunoscuții, dar traseul lui Fern devine convențional, lucru care sparge simultan din factorul de surpriză/improvizație; filmul se încheie cu o călătorie finală în ruinele fostei comunități unde odinioară trăia cu soțul ei, unde pe birourile abandonate s-a lăsat praful. Metafora dinozaurilor, reluată sistematic de-a lungul filmului, are legătură cu un stil de viață primitiv, pe care s-au pus bazele societății de acum și, indirect, un fel de facere cu ochiul către ideea că ar trebui construite societăți alternative la fel de viabile ca asta, fără ca ele să se mai contreze reciproc. 

Georgiana Mușat

Georgiana Mușat e critic de film și jurnalist, masterandă UNATC. Are o memorie de elefant și inima cât un purice când aude de Terrence Malick. Scrie o lucrare interminabilă despre femei roboți. La Films in Frame scrie rubrica lunară Panorama.