Lansată la festivalul SXSW, noua comedie neagră semnată de scenaristul/regizor de origine islandeză, Hafsteinn Gunnar Sigurðsson, Confort Nordic (Northern Comfort) se vrea un film de tipul stare-a-lumii, o satiră la adresa upper-class-ului care aruncă o privire uneori empatică, alteori condescendentă asupra fobiei de zbor. Premisa de la care pornește filmul e ofertantă: un veteran al forțelor speciale devenit scriitor de best sellers, o dezvoltatoare imobiliară, un ITist introvert însoțit de partenera lui influenceriță participă la un curs de zbor costisitor cu titlul pseudomotivațional ,,Pasagerii neînfricați” (Fearless Flyers), predat de un instructor entuziast, dar incompetent, a cărui probă finală este o cursă cu avionul din Marea Britanie în Islanda. 

Deși zborul e gândit în sensul terapiei cognitiv-comportamentale (CBT) prin expunerea pasagerilor la fobia în cauză, experimentul eșuează lamentabil din cauza condițiilor neprevăzute de zbor. Pasagerii foarte înfricați, de altfel, aterizează în Islanda, unde sunt nevoiți să rămână peste noapte la un hotel de lux pentru a fi antrenați mai apoi, fiecare în parte, într-un vertij de accidente nefericite ce le exacerbează mecanismele de apărare în lupta pentru supraviețuire. De altfel, premisa se dovedește a fi mult prea ofertantă pentru că filmul se pierde în direcțiile în care se lansează și își sabotează constant coerența narativă; întâmplările prin care trec personajele nu par să aibă o relevanță catalizatoare în construcția personajelor sau barem în economia poveștii, comicul de situație devine un fiasco din cauza aglomerării de fire narative disparate, iar umorul negru este mai degrabă străveziu pentru că poantele, la rândul lor, au parte de o aterizare la fel de forțată ca cea a pasagerilor. 

Faptul că scenariul (scris în colaborare cu Halldór Laxness Halldórsson și Tobias Munthe) ne scutește de conversațiile existențiale care ar fi putut să decurgă din frica personajelor în fața morții, imediatul sinonim al fricii de zbor, este de apreciat (deși într-un interviu regizorul etichetează filmul ca pe o comedie existențială). Mecanica internă a poveștii încearcă să travestească tragicul în comic, ceea ce este oarecum problematic pentru că denotă în cele din urmă o privire superficială asupra unor personaje transformate în tropii momentului.

Nu reiese clar dacă intențiile sunt de a expune o serie de problematici sociale dintr-un punct de vedere observațional neutru sau de a le pune la zid și lua în derâdere, cert este că, indiferent de intenție, reușește să alunece mai degrabă pe panta cea din urmă. Sunt destule momente care sfârșesc jenant, de regulă supralicitând un conținut sexual: tipa glossy mărturisește cu ingenuitate că își obține urmăritorii monetizându-și posteriorul sexy pe Instagram, pilotul mustăcios de flotă cargo încearcă s-o agațe pe Sarah (Lydia Leonard) la bar într-o mostră de exhibiționism prea puțin credibilă, arătându-i fotografii explicite cu el înainte de a o cunoaște propriu zis, momentul sexual gay dintre ITist și antreprenorul tech macho scârțâie teribil la nivel de interacțiune pentru că nu e nici aici clar dacă cel dintâi e doritor sau pur și simplu nu e capabil să refuze din people pleasing, iar confuzia nu e rezolvată dat fiind că narațiunea deschide un alt fir, scena fiind întreruptă violent de veteranul Edward (Timothy Spall) într-o desfășurare absurdă și mecanică. De fiecare dată, actorii sunt fie prea puțin prezenți, fie isterici sau teatrali din cauza injecției de adrenalină și anxietate în fața incontrolabilului, ceea ce duce reacțiile lor într-un registru artificial, lipsit de consistență performativă, de la care singură excepție face ilustrul actor britanic Spall. 

Totuși, în topul celor mai nefericite alegeri tronează de departe coloana sonoră clasică de Vivaldi, ce ar fi trebuit să servească cel mult ca un contrafort al desfășurării narative, în schimb încercarea de a induce tensiune narativă printr-un artificiu de felul ăsta se dovedește cu atât mai găunoasă. Nici fenomenele naturale islandeze surprinse destul de creativ de danezul Niels Thastum așa încât să transmită senzația generală de claustrofobie nu reușesc să fure ochii până într-acolo încât să salveze filmul din alunecarea în acest kitsch intelectual care vrea să vădească confruntarea extremă dintre om și natură à la Force Majeure (2014, r. Ruben Östlund), prilej excelent pentru explorarea relațiilor interumane, săltat grosolan de Sigurðsson aici. De altfel, mi se pare destul de vădită influența lui Östlund; Northern Comfort aduce mult cu câștigătorul Palme d’Or de anul trecut, Triangle of Sadness (2022). Și deși nu aș ridica în slăvi ultimul film al cineastului suedez, dat fiind că și el își îngroapă mizele mărețe în evidențe și tropi, tot l-aș plasa mult deasupra, chiar și numai pentru faptul că își aranjează actele coeziv așa încât să lase spectatorii cu un sentiment sau o viziune articulată asupra lui, în schimb filmul de față pare să sucombe sub propriile acrobații nevrotice. 

Grosso modo aș spune că nicio direcție nu e explorată satisfăcător, ci doar atinsă cu bagheta de dragul politicii corecte, de la narcisismul endemic, la idealul masculin în industria tech, stereotipurile de gen, masculinitatea toxică sau heteronormativitatea, filmul ratează mai toate oportunitățile de a aduce comentarii ingenioase sau cel puțin pertinente asupra acestor subiecte, confundând farsa cu prostia. Dacă dezamăgirea ar putea avea un scor cred că ar egala cu lejeritate bugetul filmului.  

Filmul Northern Comfort rulează în cinematografe din 17 noiembrie.

Ramona Aristide

Critic de film. A absolvit masteratul de Filmologie la UNATC. Moderează, scrie și uneori jurizează.