sau condiția vampirului în epoca post-Brexit.

De-a lungul Nosferatu (2024) m-a petrecut un sentiment absolut chinuitor. M-am zvârcolit continuu, înfigându-mi adânc unghiile în scaunul de cinema, mocnind de durerea unei singure dorințe: dați-le dracului un Airwaves că nu mai suport!!! Horcăiala constantă și caricaturală rezumă cam toată această nouă iterație a capodoperei omonime ale lui F.W. Murnau: un obiect gălăgios, dar eminamente gol, lipsit de stil, în ciuda intensei meșteșugiri, și deloc înfricoșător. Jumpscare-urile, umbrele (marea citare din originalul* din 1922) și celelalte trucuri din arsenalul horror se epuizează repede și devin de la un punct clișeice și hilare – ce e cu adevărat înfricoșător e mai degrabă ce vrea Nosferatu să ne spună în 2024 despre vampiri, sau, de fapt, ce ajunge el să spună (Vestului) despre noi (Orientul proxim). 

Recunosc că n-am fost niciodată mefientă față de Eggers și că am așteptat cu mare curiozitate Nosferatu; pe vremea The Lighthouse (2019) îi găseam un fler cu adevărat gotic-romantic, fie și din simplul motiv că reușea să pună cap la cap și cu inspirație niște referințe estetice și tematice solide. Am admirat și la The Witch (2015) nu neapărat pretenția de acuratețe istorică (marcă importantă pentru procesul lui Eggers), cât capacitatea de a simula o anume materialitate, o fizicalitate palpabilă a lumii înconjurătoare. Eggers are un bun talent de world builder și e în primul rând un bun meșteșugar, iar, deși sunt pregătită să acuz Nosferatu ca rateu, văzând micul și pitorescul său orășel german, n-am putut să nu mă gândesc că regizorul ar putea face un film extraordinar inspirat din literatura pentru copii. Încerc să n-o spun depreciativ (i.e. să se mute în alt gen că nu-i mai reușește cu horror-ul), ci ca să subliniez că Eggers funcționează cu succes în realități grafice și semi-exaltate, acolo unde reușește să facă fantasticul și realul să se confunde ușor între ele. De cealaltă parte, într-adevăr, multiplele și grosolanele trucaje din Nosferatu (invazii de șobolani, corpuri levitând, sânge țâșnind din ochi etc.) ar funcționa mult mai bine dacă, pur și simplu, filmul s-ar lua mai puțin în serios. 

Există un interes pentru material și în adaptarea după Murnau, care e poate printre singurele laude reale pe care i le pot aduce filmlui: costumele lui Eggers nu cad în nostalgismul serialelor istorice de tip BBC, ci aduc, în schimb, aminte de ceva din clasicismul portretisticii europene (vezi britanice) de secol al XIX-lea; costumiera Linda Muir face o muncă absolut formidabilă în resuscitarea epocii. Celelalte două mari laude sunt distribuirea lui Willem Dafoe în rolul profesorului Albin Eberhart Von Franz (personaj inventat de Eggers, dar bazat pe dr. Van Helsing din Dracula-ul lui Bram Stoker și pe dr. Bulwer-ul din versiunea lui Murnau) și a lui Nicholas Hoult ca Thomas Hutter, perciunii acestuia din urmă interpretând cu brio un vis umed al iconografiei Dickensiene. Dafoe e evident un gol în poartă atunci când joacă oameni de știință nebuni și/sau oculți, dar ușoara atitudine de măscărici și apropierea în timp îl fac să pară ca și cum a interpretat profesorul von Franz în pauzele de la filmările pentru Poor Things (2023, r. Yorgos Lanthimos). N-are cum cum să nu îți placă de Dafoe, dar intenția jucăușă sabotează gravitatea pretinsă a filmului – ultimul act, al confruntării cu Contele Orlok (Bill Skarsgård) venit din Transilvania să arunce cu nenorocire în bietul oraș german, pare mai degrabă o farsă în care fiecare membru al comitetului de investigație anti-vampir se aruncă la câte o nouă concluzie absurdă despre alchimie, Necurat & co. care să o întreacă pe anterioara. Actul pare și fușerit; Nosferatu nu își găsește niciodată ritmul interior, când sărind de la tablou la tablou doar de dragul săriturii, când petrecând prea puțin timp în anumite locații și sabotându-și propria creare de atmosferă.

Ellen Hunter, tânăra soție a lui Thomas și în același timp obiectul obsesiei macabre și sexuale a Contelui Orlok, se dă a fi marele progresism al filmului, dar nu-i decât o formă de fals feminism menit să păcălească cu niște cuvinte cheie despre condiția femeii în epocă.

La capătul opus al laudei se află rolul și interpretarea lui Lily-Rose Depp, care simulează vizual o referință parcă Ingresiană, dar care dă constant impresia unei emulații prea pline (pe turbo) a unei Keira Knightley în rolurile sale de epocă, simultan mai depresivă și mai explozivă decât aceasta. Ellen Hunter, tânăra soție a lui Thomas și în același timp obiectul obsesiei macabre și sexuale a Contelui Orlok, se dă a fi marele progresism al filmului, dar nu-i decât o formă de fals feminism menit să păcălească cu niște cuvinte cheie despre condiția femeii în epocă. Eggers mută mult din atenția narativă de pe contele vampir și Thomas pe destinul tinerei, sugerând în fundal niște acroșuri la discuția despre nebunie și feminitate în secolul al XIX-lea și angrenând intriga „posedare vampirică” într-un context mai larg al faimosului diagnostic cu isterie. Imposibilitatea doctorilor de a înțelege ce se întâmplă cu Ellen și alte femei (somnabulism, accese de violență, melancolie plus alte manifestări fantastice) e taxată ca o limită a medicinei și ca o formă de păreristică masculină asupra corpului feminin – dar nici soluția „de fapt, cauza este o legătură necurată cu o creatură a întunericului” nu pare o alternativă mai puțin problematică.

Personajul lui Ellen e o fantezie feminină cu de toate în Nosferatu: și victimă și martiră, și Madonă-virgină și curvă; scenariul o tratează ca principala cauză a nenorocirilor, întrucât povestea începe cu chemările sale în noapte, care ajung să i-l aducă pe Orlok-Nosferatu în casă, întreținând ulterior relații sexuale. Tot ea e și marea salvare, iubirea loială a lui Thomas, nevoită să se sacrifice iarăși în ghearele sexuale ale lui Orlok pentru a scăpa umanitatea de acesta. Gestul apoteotic al lui Ellen de a-l ademeni (de bună voie) pe Orlok face din ea în aparență o eroină tragică, dar nu pare decât să îi confirme vinovăția nu numai narativă, ci și sexuală; în fond, ea l-a chemat, nu?

Nosferatu suferă din cauza multor  gafe ale reprezentării. (…) Materialul sursă, Dracula-ul lui Stoker, era el însuși o poveste (viciată) despre Celălalt și alteritate, deci orientalismul în reprezentare se moștenește de acolo. Dar dincolo de asta, insistența lui Eggers de a sonda filonul istoric Dracula-România nu e ce s-ar fi voit să fie, adică un zvâc de acuratețe într-un film de epocă, ci contribuie la o exotizare caricaturală a spațiului transilvănean.

Nosferatu suferă din cauza multor astfel de gafe ale reprezentării, iar pretenția realului și obsesia pentru acuratețe pe care le menționam mai devreme îl aduc pe Eggers pe un teren extrem de alunecos (atât de alunecos că și cade în fund). Merită, totuși, spus că noua adaptare cu vampiri e una dintre puținele instanțe hollywoodiene în care auzi o română care să nu te facă să te cringe-uiești cu toată ființa, micile personaje care populează satul transilvănean în care ajunge Thomas vorbind nu numai corect gramatical, ci și veridic. N-aș ști să spun dacă același lucru se petrece și cu ce auzim în limba romani, întrucât comunitatea de romi din jurul satului e zugrăvită de Eggers ca o paradă carnavalescă de stereotipuri etnic-rasiale, în frunte cu secvența care îl și întâmpină pe Thomas în „sălbăticia balcanică”. Venirea galantului vestic e primită cu dansuri „exotice”, imediat amendate de românașul de gardă, care nu se jenează să-i înlăture folosind injurii rasiale în fața vizitatorului străin. Ulterior tot romii sunt subiectul probabil celei mai fetișiste secvențe din film, în care aceștia mână noaptea o virgină goală pe-un cal, într-un mare ritual satanic, căci de, normal că romii au treabă cu ocultul și diavolul.

Sigur, materialul sursă, Dracula-ul lui Stoker, era el însuși o poveste (viciată) despre Celălalt și alteritate, deci orientalismul în reprezentare se moștenește de acolo. Dar dincolo de asta, insistența lui Eggers de a sonda filonul istoric Dracula-România nu e ce s-ar fi voit să fie, adică un zvâc de acuratețe într-un film de epocă, ci contribuie la o exotizare caricaturală a spațiului transilvănean, văzut cum ziceau odată și europarlamentarii extremiști germani, ca un „vest sălbatic al Europei”. Vizita în Transilvania nu e decât un periplu subțire care ne-arată ce spațiu uitat este acest colț de lume; până și Contele Orlok se plânge la masă cu Thomas de ce înapoiați sunt sătenii săi și nu-și dorește decât ce își dorește tot românul, o casă în Germania (bine, castel dărăpănat). Trântirea unor filmări cu Castelul Huniazilor și faptul că Nosferatu vorbește limba dacă (pardon?!) în incantațiile sale demonice nu deservesc vreo reprezentare nuanțată sau aduc vreun plus de istorie ecranizărilor cu Dracula, ci-l fac pe Eggers să pară ca un tocilar care-a adunat tot ce putea aduna despre România și le-a pus în același film, ca să demonstreze lumii că s-a documentat.

Nosferatu îmi dă impresia că Eggers s-a uitat câș la Aferim! (r. Radu Jude), După Dealuri și R.M.N. (r. Cristian Mungiu), dar și la originalul lui Murnau, căci ratează masiv ce făcea marea capodoperă a expresionismului german o emblemă, mai cu seamă stilul. Filmului nu îi lipsesc imaginile-icoane sau imaginile-tablou și nici meșteșugul (departamentele tehnice dau maxim randament), dar coordonarea lor lasă de dorit, iar goticul se disipă treptat într-un horror de serie B făcut cu resurse de serie A.

Deși înțeleg confluența de referințe (filmul lui Murnau schimbând locația britanică a Whitby cu un oraș german), mă face să mă simt foarte inconfortabil Germania anglicizată a orășelului Wisborg, unde toți copiii vorbesc cu Mama! și Papa! – de departe cel mai înfricoșător lucru al filmul. Mă simt inconfortabil pentru că văd în el un Vest concentrat și idealizat, temător de celălalt și de „ciuma” pe care o aduce acesta. În întruchiparea caricaturală a lui Nosferatu ca voievod cadaveric și țepeșoid – mustăcioara lui pana corbului – văd mai mult ca niciodată, mai mult decât era în originalul Dracula, un dispreț vestic pentru alteritate și pentru „străin”.

Nosferatu îmi dă impresia că Eggers s-a uitat câș la Aferim! (r. Radu Jude), După Dealuri și R.M.N. (r. Cristian Mungiu), dar și la originalul lui Murnau, căci ratează masiv ce făcea marea capodoperă a expresionismului german o emblemă, mai cu seamă stilul. Filmului nu îi lipsesc imaginile-icoane sau imaginile-tablou și nici meșteșugul (departamentele tehnice dau maxim randament), dar coordonarea lor lasă de dorit, iar goticul se disipă treptat într-un horror de serie B făcut cu resurse de serie A. Căutarea de real a lui Eggers, care a funcționat la filmelele sale anterioare, e aici principalul său act de autosabotaj; realitatea neagră nu e suficient de sobră și bizară cât să dea efectul unui film de Dryer (Vampyr, 1932), dar nici suficient de stilată cât să îmbrățișeze cu adevărat goticul pe care îl celebram personal la The Lighthouse. Nosferatu e gol, plictisitor și problematic și îi lipsește, în mod cataclismic, esențialul unui film horror: atmosfera.

Dora Leu

A absolvit la UNATC o licență în regie de film și un master în filmologie și a studiat în paralel și istoria artei. Colaborează și cu Acoperișul de Sticlă și e fost redactor coordonator al revistei FILM MENU. Se dedică în principal cinemaului japonez din anii '60-'70 și trupelor recente de post-punk irlandez. Încă ține în portofel o poză cu Leslie Cheung.