Pentru prima dată din 2017 încoace, când a prezentat documentarul Țara moartă în secțiunea Signs of Life, Radu Jude revine cu un lungmetraj la festivalul de la Locarno – altminteri, al doilea cel mai lung al carierei sale, 2h43’, depășit în durată doar de documentarul Ieșirea trenurilor din gară (2020, 2h55’). Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii e o continuare tăioasă a căutărilor și fronturilor deschise în Babardeală cu bucluc sau Porno balamuc: deopotrivă critică socială acerbă și reflecție asupra mijloacelor imaginii și montajului.

Fără a da detalii în exces, Nu aștepta… este împărțit în două jumătăți. Prima, filmată în alb-negru, punctată de fragmente color, o urmărește pe Angela (Ilinca Manolache, strălucind în acest prim rol principal de cinema) o asistentă de producție pentru o companie media care realizează clipuri corporatiste. Vedem cum aceasta petrece o zi întreagă conducând în susul și josul Bucureștiului – mecanism prin care Jude își reînnoiește declarația de război la adresa mașinilor – pentru a găsi protagonistul unui viitor clip de protecție a muncii, însă nicio persoană cu care vorbește nu s-a rănit exclusiv din culpă proprie la locul de muncă. Cea de-a doua parte, integral în color, despărțită de prima cu o bornă simbolică și macabră, o reprezintă filmarea în sine a spotului de „protecție a muncii” – prilej cu care Jude face un arc peste timp, înapoi către Cea mai fericită fată din lume (2009), și în care creează două dintre cele mai lungi cadre ale cinemaului său. Nu mă pot abține de la a remarca faptul că doi dintre titanii Noului Cinema, Radu Jude și Cristi Puiu, situați la poluri politice opuse, fac amândoi în acest an gesturi auto-referențiale ce se sprijină pe folosirea unor cadre-secvență – nu atât resuscitând esteticile primelor lor filme, ci ducându-le înspre forme mai riguroase ca oricând.

Pentru prima dată de la Aferim! (2015) încoace, Jude își filmează ficțiunea în alb-negru – însă ceva este cu siguranță diferit (și nu mă refer neapărat la granulația imaginii). Traveling-urile luxuriante, de la distanță, în care urmăream cărarea zapciului, sunt înlocuite de cadre statice, contraplanurile își fac și ele cărare în gramatica filmului – însă altceva este crucial aici. Parcă niciodată nu s-a apropiat atât de tare camera lui Marius Panduru de chipurile actorilor ca aici – iar asta aproape că amintește de Dreyer, de faimoasa lui strategie de-a arăta fața umană îndeaproape în Patimile Ioanei D’arc: cu cât mai aproape, cu cât mai expresive devin chipurile, așadar, cu cât mai multe defecte fizice vedem, cu atât mai multe defecte sufletești și morale putem intui.

Asemenea defecte vom vedea din plin pe durata filmului, în care Angela debutează înjurând, goală, la vederea ceasului deșteptător – un punct de suspans fiind faptul că personajul ei, în zig-zag-ul ei între medii extrem de precare și medii înstărite, suferă de epuizare cronică. Mereu ai impresia că, în vâltoarea traficului din capitală, ascultând la maximum Sex Pula Pistol, Loredana Groza ori deep house, este pe punctul de-a face accident. (Îmi amintesc puține filme românești mai anxiogenice de-atât – e aproape un coșmar să vezi filmul acesta la București, să ieși din cinematograf pe aceleași străzi.) Dacă este  ceva care mă entuziasmează mereu la filmele lui Jude, acesta este faptul că întotdeauna extinde arealul său de actori – dincolo de turul de forță pe care îl face aici Manolache, ori de descoperirea incredibilului actor neprofesionist Ovidiu Pîrșan, ce bucurie este să o vezi pe minunata Zita Moldovan (din trupa de teatru feministă romă Giuvlipen) fie și doar într-un rol episodic!

Printre periplurile ei, Jude împletește două fire vizuale – primul constă în fragmente din Angela merge mai departe (1981), drama cu note feministe a lui Lucian Bratu, uneori redată în ralanti, cel de-al doilea, într-o adaptare a personajului cocalarului digital, construit de Manolache pe platforma TotziK1, împreună cu Ruxandra Maniu. Iar acest pariu formal (care nu iese chiar întotdeauna, însă este cu siguranță unul îndrăzneț) constituie un veritabil plan secundar al filmului, ce privește imaginea și producția acesteia – fie ea modernă ori altminteri, aducând laolaltă o dramă târziu-comunistă și estetica story-urilor, trecând prin cea a cinemaului (nu întâmplător, moartea lui Godard este trecută și ea în revistă), toate trei elaborând (și întărind) miza de frescă socială a filmului.

În puține cuvinte fie spus: tema principală a filmului este exploatarea. Exploatarea prin outsourcing-ul producției în țări cu mâna de lucru ieftină și măsuri precare pentru protecția muncitorilor, fie ea în timpul muncii efective, fie ea de ordin social. Exploatarea aidoma a muncitorilor white-collar în agenții și corporații, artizani de produse (media) de export. Auto-exploatarea prin muncă excesivă, prin incapacitatea de-a refuza.

Dinamicile de putere – oricât s-ar ascunde ele sub zâmbete false – nu pot fi mai clare decât aici, mai ales în această scenă minunată în care Angela o preia de la aeroport pe șefa din Germania, Doris (Nina Hoss, muza lui Christan Petzold), încercând în van să deschidă o conversație pe marginea faptului că aceasta din urmă ar fi o urmașă de-a lui J.W. Goethe (vorba lui Morrisey, „the eighteenth pale descendent / of some old queen or other”). Iar prin acroșeu, se atinge un univers întreg de subiecte târziu-capitaliste: obsesia pentru proprietate privată, individualismul exacerbat (definit prin excelență de mașina personală), expansiunea necontrolată a afacerilor imobiliare, burnout-ul, faptul că metropolele devin de nelocuit, cosmetizarea realității sub discursuri publicitare.

În definitiv, mereu am găsit ceva straniu în faptul că singurul (mare) film care discută statutul de periferie economică/pepinieră de exploatare de către capitalul străin a României, văzută dinspre mediul corporate, este unul străin – monumentalul Toni Erdmann al lui Maren Ade, pe care Veronica Lazăr și Andrei Gorzo îl descriau drept „o comedie neo-chapliniană în care inumanității capitaliste i se opune subversivitatea blîndă a unui erou clovn (…) [în care] nu mai e vorba despre „timpurile noi” ale uzinelor Ford, ci despre timpurile acestea – ale capitalismului global financiarizat”. Însă nu există niciun Wilfried Conradi aici, care să ia act de oamenii acestui tărâm, de la meșterii din piețe la doamnele cochete din blocurile interbelice, și de inegalitatea sa (macro-)economică. Niciun tată glumeț care se insinuează abil și deloc subtil în mațele acestei lumi în încercarea de a-și ajuta fiica să-și redobândească umanitatea pierdută printre cifre și cote, în discuții de formă în restaurante obscen de scumpe sau în mall-uri, visând eficientizări și disponibilizări ale subcontractorilor români.

Nu există niciun Toni, fiindcă nu pare că există nicio umanitate care mai poate fi redobândită la personajele lui Jude – dacă există, ea există pur și simplu, în minuscule crâmpeie, ca de pildă în gestul femeii din Ferentari care dorește să facă un dar Angelei din foarte puținul pe care îl are; în rest, ea este iremediabil pierdută. Iar inechitatea este la rândul ei un dat, un fapt de luat ca atare și, așadar, de exploatat. Ori acest lucru se datorează în mare parte asumării perspectivei celui exploatat, față de privirea inocentă a vesticului jovial care se vede confruntat cu ororile pe care civilizația sa le-a generat. Nici că există vreo nevoie pentru o oglindă a acestei lumi care să ia forma alter-egoului Toni Erdmann, fiindcă nu pare că cineva de aici își face vreun soi de iluzie despre ceea ce se întâmplă, ci doar disimulează, ascunzându-și sentimentul de dezgust în fața celorlalți, doar pentru a răbufni în privat – ca atunci când Angela, trimisă să aducă niște platouri în sala de conferință, scuipă pe ascuns în mâncarea tuturor.

Nu aștepta prea multe de la sfârșitul lumii este poate cel mai sumbru și critic film al lui Radu Jude – iar asta spune ceva, având în vedere că vorbim despre autorul care-a readus în conștiința publică teme atât de dificile precum cea a sclaviei romilor sau a implicării României în Holocaust. Sumbru tocmai fiindcă ne imaginăm mai ușor sfârșitul lumii decât cel al capitalismului, conform faimoasei zicale a lui Mark Fisher – care vine drept o completare firească a aforismului lui Stanislaw Jerzy Lec, citat în titlul filmului.

„Nu aștepta prea multe de la sfârșitul lumii” a avut premiera mondială astăzi, 4 august, în competiția principală a Festivalului internațional de film de la Locarno.

„Nu aștepta prea multe de la sfârșitul lumii” a avut premiera mondială astăzi, 4 august, în competiția principală a festivalului internațional de film de la Locarno.

Flavia Dima

Critic și curator de film. O interesează cinemaul hibrid și experimental, filmul de montaj, patrimoniul cinematografic și confluența dintre cinema și politic. Vede câteva sute de scurtmetraje pe an pentru BIEFF. Uneori scrie poeme. La Films in Frame, scrie reportaje de festival, editoriale și este și traducătoare.