O premisă oareșcum clasică: un triunghi amoros, în care un fost iubit din copilărie vine și zdruncină brusc o relație actuală, testând, de toate părțile, care sunt limitele dragostei. La 24 de ani de când Nora (Greta Lee) a emigrat din Coreea de Sud, Hae-sung (Teo Yoo), prima ei iubire, vine, să o reîntâlnească la New York, unde aceasta locuiește alături de soțul său, Arthur (John Magaro). Dar ce o interesează pe Celine Song în Past Lives nu e atât ce ar fi fost previzibil într-o astfel de poveste, ca dragostea să se reînnoade pentru că ea persistă în timp, cât dilema în sine – care exact ar fi dragostea adevărată și dacă, de fapt, legile predestinării n-au dreptate?

În ciuda unui circuit festivalier destul de impresionant (premiera internațională la Sundance, premiera europeană la Berlinale), Past Lives nu-i chiar un film de artă, dar nici unul propriu-zis de public; se situează undeva la graniță, ca un prototip al melodramei moderne post 2010 (la pachet cu relații intermediate de Skype), ce împacă pe toată lumea printr-o anumită universalitate a sentimentelor latente și a iubirilor ratate și posibil regăsite. Filmul lui Song e în principiu un debut cuminte și convențional, care nu își asumă niciun fel de risc și rămâne într-un limbaj clasic și pe alocuri ultra-estetizat, dar care nici n-are cum să nu trezească măcar un surâs dulce-amărui la toate gesturile stângace și egoiste pe care le fac personajele sale, așa cum, adesea, le facem cu toții din și pentru dragoste. Dacă suntem pregătiți să punem puțin cinismul deoparte, Past Lives își face ușor loc în inima spectatorului, ca e o poveste senină de iubire, candidă și nepretențioasă.  

Cu cei doi reconectându-se, de fapt, pentru o primă oară la 12 ani după emigrare, el căutând-o pe Internet și apoi pierzând legătura dintr-o proastă sincronizare a vieților amândurora, ce propune Past Lives e confruntarea între toate acele sentimente care se nasc odată cu gândul unui „ce-ar fi fost dacă”. Ce-ar fi fost dacă cei doi își spuneau atunci ce era evident, ce-ar fi fost dacă Nora nu-l mai întâlnea, astfel, pe Arthur? Unde, de fapt, a fost mâna destinului, unde e, sau mai degrabă la cine se referă acel principiu al „inyeon”, pe care îl invocă Nora, spunând că există o credință coreeană care sugerează că anumite persoane se vor regăsi, inevitabil și indiferent de circumstanțe, de-a lungul tuturor vieților. 

Song pune în balanță două tipuri diferite de iubire – mirajul seducător al unei relații potențiale cu Hae-sung, o iubire idealistă care rezistă în timp și pe care soarta pare să o reactiveze periodic, și certitudinea relației cu Arthur, o iubire care nu e încărcată de nimic profetic, dar care chiar s-a întâmplat și care e în continuare demonstrată de acțiuni reale și de o înțelegere gratuită – soțul Norei învață coreeana pentru ea, pentru că știe că altfel ar exista părți ale ei pe care nu le-ar putea înțelege. De altfel, aici delicat nuanțat de jocul molcom și blând al lui Magaro, Arthur pare să accepte, cu amărăciune, dar iarăși din dragoste, dubiile pe care le trezește în Nora reîntâlnirea cu prima sa iubire, lăsând-o să le exploreze cât simte și fiind pregătit să fie acolo pentru ea, în cazul în care decide să se întoarcă. De cealaltă parte, Hae-sung vine, totodată, cu amintirile trecutului, pentru Nora bărbatul reprezintă deopotrivă și o viață în Coreea, o cultură de care e inerent legată și către care trage, oricât de asimilată pare în noua sa lume ca scriitoare/dramaturgă la New York.

Filmul lui Song e în principiu un debut cuminte și convențional, care nu își asumă niciun fel de risc și rămâne într-un limbaj clasic și pe alocuri ultra-estetizat, dar care nici n-are cum să nu trezească măcar un surâs dulce-amărui la toate gesturile stângace și egoiste pe care le fac personajele sale, așa cum, adesea, le facem cu toții din și pentru dragoste.

Nevăzând prea mult din viața personajelor în afara acestor întâlniri, dacă e luat ca un film despre imigrare și despre diasporele asiatice din SUA, Past Lives riscă să nu fie decât un acroșaj superficial la subiect, chiar dacă, în mod contraintuitiv o bună parte din trăsăturile esențiale ale personajelor se bazează pe etniile de care aparțin. Nora, spre exemplu, tot remarcă despre Hae-sung că e afectat de o masculinitate tipic sud-coreeană care-l face mândru și mult prea rezervat. Filmul lui Song e mai pertinent dacă e interpretat ca o mică schemă romantică și sentimentală de destine individuale, dar care ar putea vorbi despre oricine, în ciuda faptului că povestea e chiar autobiografică pentru regizoare. 

Past Lives suferă, totuși, pe alocuri la capitolul sentiment. În afara unui final emoționat și executat cu destul de multă grație, unde gesturile comunică mult mai mult decât cuvintele, filmul rareori atinge niște momente viscerale de intensitate emoțională, momente care ar putea să ofere o concretețe reală personajelor și să scadă din gradul de fabulă modernă cu care cochetează pe alocuri regizoarea. Putem zâmbi, poate chiar și plânge empatic, dar niciodată nu ne simțim sfâșiați, cum s-ar cere.

Debutul lui Celine Song e o adiere binevenită de vânt cald, chiar dacă doar o adiere, dar în niște seri ploioase de toamnă nici asta nu strică.

Song optează pentru niște atitudini și rezoluții în mod general non-conflictuale, care sunt, în esență, dulci, dar nu neapărat și satisfăcătoare. Pe cât posibila și recognoscibila tragedie a relației lor vine din faptul că sunt, cum s-ar spune, doi idioți incapabili să-și comunice sentimentele reale unul altuia, Nora și Hae-sung par mult prea formali în interacțiuni – lui Past Lives îi lipsește un pic din tactul pe care îl are, de exemplu, un film ca Columbus-ul lui Kogonada, un alt debut (mai vizionar) pe teme similare, care articulează mai discret și cu mai multă chimie niște observații cum că dragostea ar putea fi altfel decât romantică sau că ar putea fi romantică fără să se și manifeste astfel.

Să nu-nțelegem greșit, toate astea nu spun că Past Lives n-ar fi romantic sau că n-ar fi o vizionare care merită – filmul lui Song nu-i deloc unul păcătos, ba chiar e unul dintr-acelea despre care se poate spune cu maximă onestitate că „are inima unde trebuie”. Past Lives nu cere prea multe de la spectator, poate doar ca el să aibă la rândul lui o inimă deschisă, iar dacă așa ar arăta toate filmele de nivel mediu al cinemaului contemporan, poate totul ar fi bine. Debutul lui Celine Song e o adiere binevenită de vânt cald, chiar dacă doar o adiere, dar în niște seri ploioase de toamnă nici asta nu strică.

Past Lives rulează în cinematografe.

Dora Leu

A absolvit la UNATC o licență în regie de film și un master în filmologie și a studiat în paralel și istoria artei. Colaborează și cu Acoperișul de Sticlă și e fost redactor coordonator al revistei FILM MENU. Se dedică în principal cinemaului japonez din anii '60-'70 și trupelor recente de post-punk irlandez. Încă ține în portofel o poză cu Leslie Cheung.