Debutul în lungmetraj al tânărului cineast Sebastian Mihăilescu a fost unul îndelung anticipat în industria de film românească. Scurtmetrajul său Apartament interbelic, în zona superbă, ultra-centrală (2016), care a făcut parte din prestigioasa competiție Pardi di Domani a Festivalului de Film de la Locarno, a făcut vâlvă în cercurile locale, fiind o adaptare în venă NCR-istă a unei povestiri de Raymond Carver. În acest context, Pentru mine tu ești Ceaușescu este o surpriză, deși putem intui în acesta o preocupare (critică și reflexivă) față de mijloacele ficțiunii și ale imaginii în mișcare care se revendică atât de la Cristi Puiu, pe care Mihăilescu îl numea în 2016 ca fiind un soi de mentor, cât și de la Radu Jude. O combinație care, pe hârtie, sună extrem de improbabil, dar care, în practică, transpare sub forma unui hibrid non-ficțional care mizează puternic pe mijloace performative pentru a chestiona modul în care istoria devine ficțiune, devine interpretare (atât în sens retoric cât și performativ). Desigur, se face cu ochiul (explicit, într-o intervenție a regizorului însuși) și către Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu (2010), de Andrei Ujică. O trimitere pe care o putem citi și drept cheie a poziționării estetice și formale adoptate de Mihăilescu, drept aparentă contrapondere – dat fiind că acesta este un film care împrumută atât din teritoriul docu-ficțiunii cât și din documentarul participativ – dar care, în esență, transmite aceeași senzație: că nu este niciodată clar unde anume încetează realitatea și începe ficțiunea, dar și vice-versa.

Pentru mine tu ești Ceaușescu este totodată notabil fiindcă se situează cu mult în afara paradigmelor tradiționale ale non-ficțiunii românești, deviând de la binomul observational/found footage, dar împrumutând subtil din ambele. Însă, din punct de vedere formal, poate cel mai apropiat film care vine în gând este Salaam Cinema (1995) al maestrului iranian Mohsen Makhmalbaf, mai ales datorită device-ului său fundamental: o audiție pentru neprofesioniști în care aceștia sunt nevoiți să interpreteze diverse partituri. Însă, dacă Makhmalbaf pornea de la un dialog arhetipal/universal, urmând apoi firul poveștilor individuale ale persoanelor care se prezentau la casting prin postura de autoritate pe care o are în calitate de regizor, Mihăilescu (și el adesea autoritar) pornește de la o situație cu parametri cât se poate de ficși pentru a urmări reminiscențele istoriei pre-decembriste în mentalul colectiv contemporan, cu precădere cel al tinerilor. Anume, o reconstituire a tinereții lui Nicolae Ceaușescu, bazată pe o serie de documente care par a fi preluate din arhivele CNSAS și câteva dintre puținele sale fotografii din epoca pre-comunistă.

Mihăilescu își începe filmul prin introducerea actorilor neprofesioniști, majoritatea dintre aceștia fiind tineri din București și dimprejurul acestuia, din diverse medii sociale, care vor performa diverse roluri – de la cel al lui Ceaușescu, asumat de mai mulți dintre aceștia, la diverse personaje din imaginarul epocii (polițiști, ilegaliști, torționari etc). În unele dintre acestea, costumația aleasă este aproape aleatorie, potențând efectul brechtian al dispozitivului cinematografic; în altele, este interesant să observe brutalitatea pe care și-o asumă aceștia în interpretări de la un punct încolo. Cumva firesc pentru o asemenea economie, și rolul cineastului în această construcție este pus sub lupă. Imediat după cartonul cu titlul filmului (care apare la circa un sfert de oră după început), Mihăilescu, ori mai degrabă zis, personajul său, își explică intențiile cu subiect și predicat: ținând o copertină de vinilin în ploaie, el explică unui membru al echipei de filmare că este interesat să traseze o paralelă între tinerii contemporani și tânărul Ceaușescu.

Însă regizorul nu se limitează doar la reconstituiri și interpretări. O bună parte din film este compusă din scene în care actorii discută ceea ce tocmai au interpretat și dezvăluie atât modul în care se raportează la munca pe care o au de făcut și la mecanismele ficțiunii (o scenă amuzantă în particular este cea în care vorbesc despre cum unul dintre actori „nu a murit” după ce a fost împușcat de două ori) dar și la figura „Răposatului”. Este captivant să-i privești cum îi analizează posibilele motivații prin diverse prisme – de la dorința atotcuprinzătoare pentru putere (pe care marșează un tânăr care aspiră să devină antreprenor) la interpretări mai nuanțate despre istorie și biografie (aparținând lui Mario Rădulescu, care se dovedește a fi un talent actoricesc nativ, mai ales în scena în care îl joacă pe Ceaușescu când acesta e torturat în timpul unui interogatoriu).

Desigur, există și câteva bemoluri, probabil inevitabile în cazul unui debut – unul dintre ele fiind alegerea chestionabilă din punct de vedere etic/moral a unui tânăr cantor drept unul dintre actori, deși acesta pare să dea dovadă de probleme psihice nu tocmai superficiale, iar discernământul său este deci relativ incert. Desigur, anumite situații care se nasc din includerea sa sunt oarecum fascinante, însă este o fascinație întrucâtva voaieuristă. Totodată, un montaj mai compact, care să condenseze mai bine mizele principale ale filmului (mai ales fiindcă acestea sunt enunțate clar, încă de la început) ar fi fost de ajutor. Dar pot înțelege de ce un material de o asemenea natură poate seduce cineastul și să facă decizia de-a lăsa anumite secvențe să cadă la montaj este dificilă. Nu în ultimul rând, schimbările imaginii – între alb/negru și color – nu par să aibă un raison d’etre prea bine-definit, apărând ca un soi de automatism în miza de-a sublinia mecanismele ficționalizării.

Cu toate acestea, per total, Pentru mine tu ești Ceaușescu este cu siguranță unul dintre cele mai interesante titluri ale anului în materie de cinema românesc – iar posibila cristalizare a pistelor pe care Mihăilescu le anunță aici – preocuparea față de concepte precum reprezentare și adaptare, abordarea hibridă, interesul față de actori neprofesioniști – în viitoarele sale filme (acesta lucrând în prezent la debutul său în lungmetraj de ficțiune, Double Happiness) este cu siguranță de urmărit pe viitor.

„Pentru mine tu ești Ceaușescu” a fost proiectat ieri seară la Festivalul Internațional de Film Documentar din Jihlava, Cehia, unde concurează pentru trofeul secțiunii Opus Bonum.

Flavia Dima

Critic și curator de film. O interesează cinemaul hibrid și experimental, filmul de montaj, patrimoniul cinematografic și confluența dintre cinema și politic. Vede câteva sute de scurtmetraje pe an pentru BIEFF. Uneori scrie poeme. La Films in Frame, scrie reportaje de festival, editoriale și este și traducătoare.