John Waters e genul de cineast care nu are nevoie de niciun soi de introducere – numele său e o definiție, în sine: nu atât pentru faptul că a transformat radical tot ceea ce-nseamnă trash și camp (să nu ne surprindă faptul că urmașii lui cei mai de seamă sunt alde Harmony Korine, Albert Serra și Pedro Almodovar, mai diferiți de-atât nici că s-ar putea), cât pentru felul în care cinemaul lui atacă stridențele și contradicțiile cele mai patologice și ilariante ale psihicului mic-american, pentru felul în care aruncă în aer fundamentele ipocrite ale moralității stricte ale anilor ’50 (intuind totodată neo-conservatorismul anilor ’80) prin provocări extrem de frontale și de explicite (de la umor scatologic și macabru, până la reprezentări cât mai scandaloase ale oricăror tipuri de orientări, identități de gen, fetișuri și comportamente sexuale care cad în afara spectului heteronormativității).

În definitiv, acesta este bărbatul supranumit „The Pope of Trash” (Papa Gunoiului) – iar orice ocazie rarisimă de a-i vedea filmele pe ecran mare în România (îmi amintesc, de pildă, epocala proiecție de la Union a filmului de căpătâi, Pink Flamingos, organizată de Cineclubul Queer) devine realmente obligatorie pentru orice cinefil care încă nu și-a luat tălpășița peste vară din Capitală. De asemenea, aș zice că a viziona unul dintre filmele sale într-un oraș atât de isteric precum Bucureștiul este un soi de potrivire magică, un match made in heaven – nu degeaba i-a plăcut atât de mult lui Waters ultimul film al lui Radu Jude încât l-a inclus în deja-legendarele sale liste cu cele mai bune filme ale anului.

Restaurat cu ocazia a 40 de ani de la lansare și inclus în prestigioasa colecție Criterion (în care se mai găsesc și Pink Flamingos, Multiple Maniacs și Female Trouble), Polyester, cel de-al șaselea film al lui Waters, este un titlu aparte (însă nu și atipic!) al filmografiei sale, fiind primul proiect realizat cu sprijinul financiar al unui studio (în cazul de față, New Line Cinema). Nu că finanțarea ar fi fost prea generoasă, nici măcar pentru standardele vremurilor respective (300 de mii de dolari), însă a fost mai mult decât suficientă pentru cineva obișnuit să facă filme pe nici măcar 10% la sută din acea sumă și care era mai mult decât pregătit să iasă din afara arealului cult/midnight movie. „I wasn’t yet safe to like”, zicea el într-un interviu acordat TCM; pe de altă parte, în alt interviu, spune că „I don’t think you could say that making a movie in Odorama with Tab Hunter and a three-hundred-pound drag queen is exactly selling out”.  Dar nu era însă și pregătit să facă rabat de la umorul său scandalos sau de micile sale excentricități, inspirate de inovațiile științifice naive ale fab fifties: vezi faptul că spectatorii primeau niște cartoline intitulate Odorama cu zece „miresme”, pe care erau îndemnați, în prologul filmului, să le răzuiască atunci când pe ecran începea să clipească cifra corespunzătoare. Aici puteți citi lista completă a parfumurilor, sau mai bine zis, a putorilor – cât și o recenzie a acestora! Sloganul? It will blow your nose! 

Iar orice nas mai „finuț” ar fi mutat din loc de acțiunea acestei parodii pestilențiale pe seama melodramelor lui Douglas Sirk, condusă de diva cinemaului lui Waters, unica și iconica Divine, jucând pentru penultima dată într-unul dintre filmele sale – care aici își atinge pe deplin alintul pe care i-l aduce cineastul: o combinație dintre Godzilla și Elizabeth Taylor. Aici, ea apare în rolul lui Francine Fishwater, o casnică cu un simț extrem de bine dezvoltat al mirosului cât și o mică-mare apetență pentru alcool, a cărei familie este desprinsă din cele mai negre coșmaruri ale clasei de mijloc. E ceva aici care se citește deopotrivă drept o satiră cât și o privire plină de candoare și empatie față de feminitatea „tradițională”, „obișnuită” – vezi scenele cu prietena ei cea mai bună, Cuddles, dar și cu mama ei desprinsă din basmele cu figuri materne răuvoitoare –, dinamitată nu atât de jocul histrionic de drag queen al lui Divine, ori de situațiile adesea absurde în care o duce scenariul, cât de felul în care valențele și caracteristicile acesteia sunt împinse spre niște cote extreme, patologice.

Deși e primul film al lui Waters care primește doar un „R-rating” (spre deosebire de precedentele, trecute direct la nivelul cel mai strict, adică X), să nu ne îndoim vreo secundă că acesta nu ar fi apăsat aici pe toate butoanele care-ar trimite în fibrilații orice fundamentalist creștin: soțul infidel al lui Francine este managerul lipsit de scrupule al unui cinematograf pornografic, fiica ei pare aproape extaziată de ideea că urmează să facă un avort, iar fiul ei e un crackhead cu un foot fetish criminal. Pe de altă parte, nici publicul prestige nu scapă fără vânătăi din acest joc: într-o secvență târzie, Francine e invitată de musculosul Todd Tomorrow (jucat de Tab Hunter, unul dintre junii chipeși ai Epocii de Aur târzii) să viziteze cinematograful lui arthouse în aer liber, unde rulează un triple bill Marguerite Duras (!). Și în timp ce reclamele pentru popcorn și suc sunt înlocuite cu unele pentru caviar și șampanie care invită spectatorii să „reflecteze asupra semnificației intelectuale a cinemaului”, Francine se uită ca mâța-n calendar la un număr din Cahiers du Cinema.

Fără să mai dau prea multe din casă – căci toate turnurile hiper-dramatice de situație din acest film, susținute de replici hiper-citabile și delicioase merită trăite din plin –, aș încheia prin a spune că există ceva anume în cotele extrem de înalte de ridicol pe care le atinge Polyester. Un ceva care se simte aproape ca un soi de anunțare atât a fenomenului trash TV, cât și a altor cineaști care vor sonda în psihologia mic-americană: felul în care putregaiul ascuns al normelor morale stricte din suburbie țâșnește la suprafață în toate culorile sale stridente, în tot kitsch-ul ul său, în toată violența ce se dorește a fi ascunsă, dar pe care spațiul domestic o accelerează până la delir și isterie. Iar asta ține nu atât de faptul că Waters și a sa trupă de Dreamlanders erau, la final de zi, oameni „obișnuiți” (dar complet dispuși să accepte un pariu absolut nebunesc) aflați departe de glamour-ul Hollywood-ului, cât are de-a face cu interiorul acestei case cu macrameuri zâmbărețe, tapet înflorat și mobile masive – iar locuința familiei Fishwater este cu siguranță al doilea protagonist (ascuns) al filmului, coșmarul său vesel anticipând cu aproape zece ani coșmarul pur al casei familiei Palmer din Twin Peaks.

Polyester va fi proiectat sâmbătă, 13 iulie, în cadrul programului CineMasca.

Flavia Dima

Critic și curator de film. O interesează cinemaul hibrid și experimental, filmul de montaj, patrimoniul cinematografic și confluența dintre cinema și politic. Vede câteva sute de scurtmetraje pe an pentru BIEFF. Uneori scrie poeme. La Films in Frame, scrie reportaje de festival, editoriale și este și traducătoare.