Bizareria a fost dintotdeauna terenul de joacă al lui Yorgos Lanthimos. Cinemaul său este inconfortabil prin faptul că ne poartă, fără atenţionare, prin cele cele mai întunecate şi imprevizibile colţuri ale minţii şi comportamentului uman. 

În timp ce primele sale filme, realizate în Grecia, erau misterioase, aproape opace, şi veneau fără manual de întrebuinţare, odată cu pasul pe care regizorul l-a făcut în cinemaul internaţional, de limbă engleză şi cu staruri, filmele sale au devenit mai accesibile. De aici şi succesul tot mai mare la public. Asta nu înseamnă că Lanthimos nu a rămas un teribilist. Doar că şocul pe care îl pot produce în spectatori filmele din noua sa etapă este mult atenuat de spectacol. Privirea cinică asupra omului este îndulcită de nevoia de entertainment (dată, într-o bună măsură, şi de noul sistem de producţie în care a intrat, al bugetelor mari şi al studiourilor influente).

Bazat pe romanul omonim al scriitorului Alasdair Gray, Poor Things, proaspăt laureat cu Leul de Aur la Festivalul de la Veneţia, este, probabil, cel mai amuzant film al grecului. Sau în care pare a se lua cel mai puţin în serios. Iar Emma Stone, în rolul protagonistei, e chiar mai explozivă decât era Olivia Colman în The Favorite (2018), celălalt film de epocă neconvenţional al regizorului.

Sigur, absurdul a fost dintotdeauna o trăsătură a operei lui Lanthimos. Acum însă el a virat spre un burlesc fără frâne, o fantezie pe alocuri ameţitoare, cu substrat feminist – Bella Baxter, creatura adusă la viaţă de un om de ştiinţă din epoca victoriană, un fel de doctor Frankenstein (jucat de un Willem Dafoe desfigurat şi plin de cicatrici), evoluează de la un corp de tânără cu creier de copil la o femeie independentă şi puternică, după ce a trecut prin descoperirea ferventă a plăcerilor sexuale alături de un bărbat (Mark Ruffalo) care o poartă prin câteva ţări. 

Lumea imaginată de Lanthimos, inspirată de universul autorului scoţian, este un cabinet al curiozităţilor: dr. Godwin Baxter este un om de ştiinţă extravagant, creaţia sa este o ciudăţenie imprevizibilă şi care absoarbe totul în haosul pe care îl produce în jur dezarticularea sa fizică şi mintală (în unele dintre cele mai bune secvenţe), iar locuinţa lor e populată cu fiinţe care sunt jumătate mamifer, jumătate pasăre. Şi pentru a accentua stranietatea acestei farse, perspectiva din multe cadre e deformată prin folosirea unor obiective cu distanţă focală scurtă.

Două forţe de sens opus străbat filmul. Sunt curenţii care puneau în mişcare un alt titlu al ultimilor ani ce a câştigat un mare trofeu – Parasite (2019) al lui Bong Joon-ho, premiat cu Palme d`Or. La fel ca filmul coreean, Poor Things este deopotrivă un crowd-pleaser obraznic şi opera unui autor cu viziune şi cu nerv.

Mărturisesc că nu sunt unul dintre admiratorii necondiţionaţi ai cinemaului senzaţionalist, intimidant, pe care îl practică Lanthimos. În același timp, însă, ar fi nedrept să nu recunosc inventivitatea şi frenezia pe care regizorul le etalează în Poor Things şi care i-au adus meritatul premiu cel mare pe Lido. Îndrăzneala nu putea trece neobservată.

Ionuț Mareș

Jurnalist şi critic de film. Colaborează cu câteva festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame realizează preponderent interviuri cu cineaşti tineri sau consacraţi.