La Luca Guadagnino, chestiunea dorinței, a tânjitului-după-cineva, e de-a dreptul serioasă: o mână plimbătoare, care înaintează cu sfială, cu tandrețe, dar întotdeauna se reține pe drum. A atinge obiectul dorinței presupune simultan o dezvrăjire, o punere în plan fizic, a-i da formă tangibilă, și, deci, a risipi-o. Guadagnino se joacă mult cu gestul ăsta al mâinii care caută atingerea (atât în Io sono l’amore, 2009, cât și în Call Me by Your Name, 2017, care-s de fapt două filme despre puterea dorinței, protagoniștii lor se magnetizează unul pe celălalt – jocul de care zic îi face ba să se apropie prea mult, ba să se retragă, câteodată inexplicabil). 

În Queer (o adaptare după romanul cu același nume al lui William S. Burroughs), Guadagnino construiește mult pe ideea dorinței, dar o face tenebros – e un film cavernos, ferecat de coșmaruri, închis într-o mie de cutii și gânduri, hâd, transpirat, surescitat – aici, singura problemă a apropierii și a iubirii e că, în forma ei fizică, normală, e prea puțină pentru personajul ei, Lee, ci trebuie să treacă dincolo de carne, dincolo de piele, dincolo de niște simple organe sexuale. La un moment dat, protagoniștii din Queer merg să vadă Orfeul lui Jean Cocteau (1950), tocmai momentul în care Jean Marais intră cu totul într-o oglindă, abandonând lumea tangibilă și ajungând în Infern. Pentru Guadagnino, metafora e ideală: e felul în care Lee și-ar dori să se dizolve complet, să dispară, să se transforme într-o formă gazoasă (sau un nor gros de dragoste, după cum o spune Burroughs în cartea sa).

Lee e un personaj queer burroughsian (ceea ce înseamnă că e o găselniță auto-ficțională a lui William S. Burroughs, prin care scriitorul american își exorcizează experiențele din Mexic și lupta cu adicțiile) jucat de un actor straight (Daniel Craig, greu de scos din imaginea lui de Bond, un fel de avatar al masculinității potente, maximaliste). Din această alăturare ușor ciudată, nepotrivită, Craig face un rol straniu, fidel cărții, dar în definitiv crispat (e suferind, singuratic, logoreic, un bufon elegant cu glume scandaloase fără vreo ocupație vizibilă). El caută o formă de iubire totală, telepatică, platonică, romantică până la topirea simțurilor – pentru asta, face o reală pasiune pentru un fost militar american, aciuat în rândul barurilor gay amorfe și adormite pe care le frecventează și Lee. 

Spre deosebire de Lee, Eugene (Drew Starkey) e hiper-reținut, e un om care rareori folosește cuvintele (reacționează deseori la povețele lui Lee cu un zâmbet sau un râs ambiguizat) – motiv pentru care nu-i limpede dacă e queer sau e interesat doar să exploreze. Această lipsă de claritate îl înnebunește pe Lee, care începe să se gândească la alte forme de a comunica cu Allerton; principalul lui gând e să ajungă în America de Sud și să ia ayahuasca cu el, tot auzind de proprietățile sale telepatice. Dacă la Burroughs căutările în junglă iau sfârșit cu cei doi nereușind să procure licoarea magică, Guadagnino duce fantezia foarte departe – îl transformă în primul rând pe doctorul Cotter într-o cercetătoare lunatică (fantastică este Lesley Manville, la fel și soțul ei, jucat de cineastul Lisandro Alonso) și îi include în experiența senzorialo-romantică a celor doi într-un mod realmente neașteptat (trebuie să recunosc că, de-aici încolo, Queer capătă un aer straniu, foarte suprarealist). 

La Luca Guadagnino, chestiunea dorinței, a tânjitului-după-cineva, e de-a dreptul serioasă: o mână plimbătoare, care înaintează cu sfială, cu tandrețe, dar întotdeauna se reține pe drum. În Queer, o adaptare după romanul cu același nume al lui William S. Burroughs, regizorul construiește mult pe ideea dorinței, dar o face tenebros – e un film cavernos, ferecat de coșmaruri, închis într-o mie de cutii și gânduri, hâd, transpirat, surescitat.

Am avut mai mult de o dată sentimentul unei desincronizări – e un anacronism sonor creat de muzica de la Nirvana, de cover-ul All Apologies cântat de Sinead O’Connor, de coloana sonoră compusă de Trent Reznor și Atticus Ross, de o serie de haine și gesturi, dar și de personajele care mișună prin jur și par puse cu mâna; anul o fi 1950, dar sentimentul e că oamenii trăiesc cu totul în afara timpului. Decorurile, bricolate la celebrele studiouri Cinecittà, descriu o serie de tablouri vivante hopperiene, cu lumină artificială, cu apusuri artificiale rozalii, cu nori pufoși pictați, sângerii. Până și jungla, luxuriantă, vie, e făcută de-a fir a păr pe dealurile studioului italian; mișcările browniene din cadru sunt minimale (oameni care merg pe stradă apatici, cu flori în mână; vânzătorii de fructe își lustruiesc marfa contemplativ și tot așa). Am senzația că nu e viață de trăit nici în cadru, nici în afara lui – atâta frumusețe și simetrie până și-n igrasia pictată contrazic într-un fel viața presărată crime și pericole descrisă de Burroughs. Aici, străzile arareori sunt populate; mașini trec când și când. 

Dar rămâne, desigur, elementul suprarealist cu care Guadagnino infuzează universul lui Burroughs; unde Burroughs doar numește, indică, Guadagnino o ia razna. De la un punct, e limpede că această lume gravitează în jurul lui Lee fiindcă e făcută după chipul și asemănarea lui, e emanația lui; nimic nu e complet real aici (Guadagnino îl pune pe Lee în multe halucinații care trimit la simboluri din opera lui Burroughs, dar și a vieții sale stranger-than-fiction, în special asasinatul fostei sale soții, pe care el însuși îl pune pe seama unei posedări demonice). Și ăsta e marele punct divergent dintre carte și film – și probabil motivul pentru care Queer capătă alura asta, atât de stranie și de neprivit, de artefact care funcționează doar pentru sine și cunoscătorii lui Burroughs – un vis retoric cu magnitudine colosală, un Xanadu queer, dacă vreți.

Queer rulează în cinematografele din țară din 21 martie.

Georgiana Mușat

Georgiana Mușat e critic de film și jurnalist, masterandă UNATC. Are o memorie de elefant și inima cât un purice când aude de Terrence Malick. Scrie o lucrare interminabilă despre femei roboți. La Films in Frame scrie rubrica lunară Panorama.