Recunosc, am început Shōgun (2024) ca un lupișor flămând, însetată nu de subiectul de inspirație niponă, ci de satisfacția că-l voi prinde în plasă. 

Celebrul roman eponim al lui James Clavell, pe care se bazează această (nouă) ecranizare, l-am privit întotdeauna cu suspiciune, ba chiar l-am găsit unul dintre principalii pioni occidentali care au contribuit la mitologizarea trecutului Japoniei drept preamisteriosul tărâm al samuraiului și al codurilor de onoare. În ciuda intrigilor să spunem savuroase și a câtorva calități istorice, n-am fost niciodată fana plaselor orientaliste în care cade romanul și încerc să lupt constant împotriva acelei idei romanțate a luptătorului japonez care pare să domine nu doar filmele de epocă despre Japonia, ci în sine percepția țării în mentalul colectiv (Vestic). Samuraiul, care luptă până la moarte pentru stăpânul său și se sinucide atunci când comite acte dezonorante, mânat de mari adevăruri cavalerești, e mai mult o exagerare anacronică și reducționistă, care nu ține cont de contexte și perioade istorice. Codul bushido? Mai aproape de o invenție a secolului XX decât de realitate. Și totuși, de la film la jocuri video, sunt repere iconice, dacă nu definitorii pentru imaginea spațiului nipon.

Iată-mi, deci, frica unei noi exportări a Japoniei prin prisma atractivă a elementului samurai, văzându-l pe Hiroyuki Sanada ca shogun în devenire, umbrit de armură, dar totuși impozant și cu sabia în mână, cum își ademenește de pe poster publicul într-o nouă epopee istorică. Îmi permit să semnalez și un sentiment bizar, căci tot Bucureștiul a fost împânzit de aceste postere, iar nu știu dac-am mai văzut vreodată orice de origine niponă să domine astfel spațiul publicitar local (n-ascund aici o bucurie personală, căci Sanada e un actor extraordinar). 

Revenind la neîncredere, ea a venit și din antecedent – pe cât anterioara ecranizare din 1980 a Shōgun se laudă cu grația lui Toshiro Mifune în rolul marelui senior Yoshi Toranaga, pe atât ea fușerește și mai adânc inspirația istorică a romanului și plasează acțiunea într-o Japonie idealizată, care răspunde preconcepțiilor fabulatoare despre ea însăși și se mulează după perspectiva vestică, deopotrivă a protagonistului și a publicului.

Adio, străine

Având în vedere că noul Shōgun e, în fond, o serie americană (cu un singur episod regizat de un regizor japonez), m-am așteptat la un fel de continuare a vechiului tipar din The Last Samurai (Edward Zwick, 2003) sau 47 Ronin (Carl Rinsch, 2013), în care narațiunea se scrie din perspectiva străinului (alb) și incursiunea istorică e relevantă doar acolo unde el e cel care salvează ziua – asta atunci când se mai oprește din căscat gura la frumusețile țării. Dacă în filmul lui Zwick personajul e inventat doar parțial (a existat un corespondent istoric, ce-i drept nu american), în cel al lui Rinsch el e adăugat legendei de inspirație folclorică în mod complet artificial. Prin natura poveștii sale originale, despre un marinar englez, John Blackthorne, care ajunge, la 1600, în toiul unor lupte pentru putere între lorzi și e mai apoi primit în slujba seniorului Toranaga, Shōgun părea materialul perfect de transformat într-o altă narațiune a străinului care observă cu stupoare tărâmul exotic în care se găsește și obiceiurile sale nemaivăzute, doar ca să fie ulterior „recivilizat” de valorile Japoniei și de onoarea samuraiului.

Ei, bine, m-am înșelat. Noul Shōgun face evident apel la toată vâlva samuraiului și pune în joc marea fascinație a ritualurilor asociate acestuia – o bună parte din drama serialului se învârte în jurul unor critice și viscerale momente de seppuku – dar producția americană nu-i deloc produsul păcătos la care mă așteptam. Toranaga (aici Sanada), omul jocurilor și al schemelor, m-a făcut și pe mine.

Dacă ecranizarea din 1980 era centrată pe perspectiva lui Blackthorne (interpretat de Richard Chamberlain), noul Shōgun se dedică mai degrabă celei nipone, cu mașinații și jocuri de culise care implică străinul doar ca pe o piesă de puzzle. După vreo două episoade care parcă promit că va fi vorba despre Japonia ca teren al competiției între creștinii protestanți și cei catolici, întrucât scopul englezului Blackthorne (Cosmo Jarvis) e de a deconspira pretențiile portughezilor asupra organizării țării, personajul cade rapid într-un rol aproape de fundal. Jucat ca o emanație jos timbrată a lui Chamberlain, dar tinzând către-un fel de Tom Hardy mai puțin zgrunțuros, el e resuscitat în prim-plan mai degrabă ancilar, prin rolul pe care i-l găsește seniorul său și prin relația cu Mariko (Anna Sawai), interpreta sa, convertită la creștinism și femeie de rang înalt, deopotrivă interes amoros pentru Blackthorne și piesă esențială a ascensiunii lui Toranaga. Pe-alocuri parcă și uiți de el, ca să te amuzi când mai intervine de nicăieri, cu câte-un cuvânt pronunțat prost, mai mult ca comic relief decât din postura de pare-se protagonist.

Creștinismul, în schimb, e menținut ca fir de-a lungul întregului serial, mai ales prin prisma dilemelor morale ale lui Mariko, și ca o piatră de cântar cu ajutorul căreia se judecă moartea fără sens care survine la tot pasul. Perspectiva creștină e ușor internalizată și un pic deranjantă în acest sens, dar apreciez totuși că se poate extrage de aici o reprezentare nuanțată a istoriei complicate a Japoniei cu Iisus; dacă Silence-ul (2016) lui Scorsese accentua persecuția, iată aici o idee despre creștinismul nipon dintr-o vreme antemergătoare shogunatului Tokugawa, mai „tolerantă” sau cel puțin nu atât de violentă – chiar dacă anul 1600 pe care îl citează serialul nu se pupă exact cu datele istorice referitoare la liderii de la care pleacă ficțiunea istorică.

Ce domină, de fapt, în Shōgun e însuși Toranaga, pe care Sanada îl împlinește memorabil (la vreo 20 de ani de la primul său film la Hollywood, tocmai nefericitul The Last Samurai). Monumentalitatea personajului o susține narațiunea: ascensiunea e isteț creionată ca un act defensiv, în care Toranaga se apără de consilii centrale și lorzi corupți. Dar, mai mult decât atât, ce atrage e prestanța, e finețea jocului actorului, pe care-l crezi fără nicio problemă, în fața altor lideri mai josnici, că-și merită statutul. Mifunele producției din 1980 se sparge în două în serialul produs de către FX: carisma silențioasă a lordului abil și experimentat se duce la rolul lui Sanada, iar mobilitatea feței, neîndemânaticul și surâsul în colțul gurii se duce la Tadanobu Asano (Ichi the Killer), în rolul mârșavului lingău și posibil trădător Kashigi Yabushige. Asano și Sanada au la activ zeci de roluri de epocă, dacă n-au ajuns chiar la un fel de statut de neo-Mifune în modul în care filmografiile lor se identifică cu roluri de samurai.

Omul sfințește simbolul; adio, onoare!

Totuși, ce surprinde până la urmă la acest nou Shōgun e cât de temperat lucrează cu tipologia. Megaproducția, cu Sanada de altfel în rol de producător, se concentrează pe imaginea unui om și mai puțin pe imaginea unui simbol. Ideea nu e samuraiul, ideea e Toranaga ca personaj catalizator și magnetic, venerat de către toți din jurul său. De altfel, un caracter adesea lovit de slăbiciune și incertitudine, chiar dacă le ascunde abil. Sunt puține și insistențele pe imaginarul luptătorului – loialitatea, lordul, sabia, seppuku și sinuciderile există inerent, dar serialul parcă nu își rupe timpul să mizansceneze ornamental și special, făcând cu ochiul spectatorului, ci le tratează în speță mai mult ca parte a unor jocuri politice decât ca fascinație particulară și element de identitate națională. Poate aici rezidă cea mai lăudabilă calitate a Shōgun-ului din 2024: se explorează calitățile samuraiului nu ca legendă ci ca clasă socială, și una nu întotdeauna debordând de onoare – una crudă, porcoasă și pe alocuri neloială. Multe acte josnice prezentate ca atare, de la trădători la morți accidentale, dintre cele mai nefaste și puțin poetice.

Deși producție americană, Shōgun trage în a fi un fel de produs național japonez, sau cel puțin se bucură de validarea autohtonă, nu numai prin această schimbare de focus de la Anjin-ul (pilotul) Blackthorne la personajele locului, ci și printr-o căutare aproape programatică a autenticității. Un gest simplu și evident – se vorbește preponderent în limba japoneză, mai ales în afara momentelor în care Mariko intermediază pentru marinar. Ecranizarea anterioară era centrată pe engleză, iar însuși spectatorul era la fel de dependent ca Blackthorne de traducerea diegetică a femeii, neavând subtitrări care să explice ceea ce se spune. Noul colac al subtitrărilor e și un mecanism care să susțină marea temă a serialului despre ce ascunzi și ce arăți: spectatorul are ocazia să vadă ce alege Mariko să traducă din ce spune Blackthrone și să rumege la motivațiile ascunse sau la amabila ei încercare de a-i edulcora ofensele aduse celorlalți. Dar mai mult decât atât, ce va izbi pe oricine aruncă ochii pe noul Shōgun e calitatea vizuală, un univers scenografic splendid, dar extrem de atent curatoriat.

În producțiile vestice în care a jucat, Sanada a avut adesea și roluri de consultant, în limitele pe care i le-a permis rolul de actor. Aici, ca producător, el însuși mărturisește că a militat pentru o reprezentare cu cât mai mare acuratețe a perioadei, iar grija pentru un univers real, în ciuda fabulației istorice, se vede în zecile de experți în costume, în decor și mai ales în gesturi, care au contribuit la serial. Într-adevăr, mai găsim mici momente ca ceremoniile ceaiului care incită la niște aprecieri mai fetișist-spectaculare, și din când în când câte un actor care nu pare să aparțină complet de perioadă (de obicei cei mai tineri), dar per total, în interioare, personajele par să ființeze cu tot corpul, cu toată fibra veșmintelor lor. Spun în interioare pentru că exterioarele sunt altă mâncare de pește – aici și marea mea dezamăgire, ele fiind în parte non-descripte și generate pe calculator, sigur, cu o anumită măiestrie. De n-ar fi ocazionalul cutremur nu te-ai gândi că se află în Japonia dealurile pe care le vezi (căci oricum s-a filmat în Canada), ceea ce poate, în fond, nu e condamnabil, căci faptul nu distrage de la narațiune prin constanta reamintire a „Japoniei-loc frumos”. Paguba mi se pare mare doar în contextul în care, pentru un serial care pune așa mare preț pe calitatea vizuală, cu un production value colosal, e păcat că nu folosește și peisajul într-un mod mai creativ, care să spună mai multe decât deșerticul și întunecatul teren de luptă. Shōgun suferă de ce urăsc cel mai mult la televiziunea recentă, de sindromul „nopții eterne”, al schemelor reci și întunecate de culori, în care lumina pătrunde slab, căci, de, ne aflăm într-o perioadă tulbure. Ce sclipire cinematografică ar fi fost aici dacă am fi văzut mai mult din culorile costumelor și al obiectelor care licăre slab, din când în când, în cadru.

În ciuda acestei integrări în național și a unei privirii mai cinice către samurai, care vorbesc porcos și trădează dezonorant în aceeași măsură în care își dau viața pentru Toranaga, Shōgun concurează mai puțin cu filmele de gen, de chanbara, și mai degrabă cu anterioara ecranizare – dar în fond și cu masa mare a televiziunii recente. De la Game of Thrones nu a mai generat un serial recent atâta fervoare și nici atâta recunoaștere, căci mulți trag paralele favorabile între cele două, măcar prin prisma mașinațiilor politice și a contextului în care orice personaj, indiferent de importanță, poate să moară în oricare moment. Comparația nu-i deloc nepotrivită, Shōgun e un produs absolut simptomatic pentru producția contemporană de televiziune; e acea venă de spectacol exploziv și de showmanship care a devenit standardul curent pentru televiziunea de calitate și o bună demonstrație pentru cinematografizarea ei recentă. Dacă Shōgunul 1980 privilegia, ca o bună parte a producției TV din vreme, dialogul și expozițiunea, cel din 2024 e atent cu vorbele și caută cât mai multe mijloace grafice de expresie – caută mișcarea și viteza, caută mișcările lise de cameră, caută ca aparatul de filmat să susțină gesturile, deopotrivă cele fine și cele explozive.

Beneficiază marele succes al acestui nou Shōgun de pe urma fascinației vestice pentru imaginea Japoniei feudale? Bineînțeles că da. Totuși, el pare să schimbe drastic macazul, nu numai față de cartea pe care se bazează, ci față de majoritatea producțiilor vestice care au adaptat povești din și despre spațiul nipon. În virtutea unui accent mai mare pe autoreprezentare, rămâi cu Toranaga și nu cu samuraiul, rămâi cu povestea și nu cu spațiul, ba chiar rămâi și cu multe dintre personajele feminine – ale căror acte de vitejie sunt poate cele mai memorabile elemente ale acestui univers, departe de machismul inerent al poveștilor obișnuite despre câmpurile de bătălie. Shōgun e un spectacol veritabil, care dacă nu te ține în vrajă cu forța resurselor sale vizuale, atunci te ademenește măcar cu un Hiroyuki Sanada în formă maximă.

Un interviu cu regizorul Takeshi Fukunaga, care a regizat episodul 7 din seria Shōgun, poți citi aici.

Dora Leu

A absolvit la UNATC o licență în regie de film și un master în filmologie și a studiat în paralel și istoria artei. Colaborează și cu Acoperișul de Sticlă și e fost redactor coordonator al revistei FILM MENU. Se dedică în principal cinemaului japonez din anii '60-'70 și trupelor recente de post-punk irlandez. Încă ține în portofel o poză cu Leslie Cheung.