Ce presupune o rută feroviară importantă? Și cine va mai fi acolo acolo pentru a-i spune povestea atunci când ultimul tren devine o amintire a bătrânilor, șinele de cale ferată încep să ruginească, iar dintre traverse prind să răsară buruienile? Buenos Aires al Pacífico, filmul din 2018 al lui Mariano Donoso, ridică aceste întrebări, și încă multe altele. Miza sa este antropologică, istorică, estetică. Donoso revine pe urmele unei astfel de istorii, care se întinde de-a lungul a mai mult de un secol, dezgropând idealuri și iluzii, comunități solidare și spectre ale catastrofei. Camera sa înregistrează ceva din esența acestor lucruri impalpabile, traversând teritorii concrete și insule afective într-o anchetă memorialistică de anvergură, pe ruta Buenos Aires-Valparaíso.

Donoso însuși își descrie proiectul, în finalul filmului, drept apenas un registro: un asamblaj modest alcătuit din fotografii, citate din cărți, note, amintiri. Dar filmul e orice, numai modest nu, iar încercarea de a-l rezuma pare din start sortită eșecului. La fel cum pare și pretenția de a găsi o coerență în firele multiple – ca niște șine într-un triaj – pe care filmul le despletește pe parcurs. O lume fascinantă prinde viață din acest hățiș de cadre și cuvinte rostite pe fundal: filmată mai mereu într-un alb-negru somptuos, e o lume în mare parte apusă, cu depouri abandonate și schelete ale unor hangare presărate de-a lungul căii ferate. E o lume despre care oamenii își amintesc cu nostalgie. Intuim că ceva-ceva glorios s-a petrecut acolo, cândva. Filmul dezvelește o serie de astfel de ruine, presărând în urma sa frânturi de gând despre tot soiul de lucruri: mama și copiii regizorului, ce înseamnă cartografierea unui teritoriu, când și când date istorice sau panseuri filosofice. Și e parte din meritul acestui proiect că nu impune niciodată firul său roșu asupra spectatorului – nu e genul de film care să te întrebe la fiecare pas: „mă urmărești?” Ci, fidel unui spirit de flâneur atras de ruină și putreziciune, propune o schiță de reflecție despre tot și toate, pe care nu o duce până la capăt, ci o lasă să înmugurească liber, în mintea spectatorului.

Raționamentul din spatele filmului e complex: el vede în tren o mașinărie privilegiată pentru a înțelege secolul trecut. Nu întâmplător, cealaltă astfel de mașinărie este cinemaul. „Trenul a creat cinemaul”, zice la un moment dat vocea din off, iar într-o astfel de afirmație stă rezumată capacitatea acestui film de a ne face să vedem cu alți ochi lumea. Filmul vorbește despre mișcare și iluzie, despre cuceriri și progres, despre clasa muncitoare și despre puterea opresoare. Oglindind această arheologie vizuală pe care Donoso o pune la cale printr-un patchwork de surse diverse – de la filmări de acum o sută de ani la imagini din arhiva personală, filmul sare dintr-una într-alta dezinhibat. Libertatea sa formală e incredibilă – o imagine deteriorată stă lîngă un cadru curat, digital; o mărturie înlăcrimată a unui fost ceferist argentinian se întretaie cu un vis intim. Și poate tocmai de aceea filmul reușește să inventeze, pe parcursul acestei călătorii fantastice, o formă adecvată pentru a reda, prin cioburi, istoria secolului. O istorie care aici se împarte între două țări (Argentina și Chile), două oceane (Atlantic și Pacific), două invenții (tren și cinema), două moduri de raportare la realitate (ficțiune și documentar).

În fond, trenul e o metaforă splendidă pentru a descrie cinemaul. Istoria unuia coincide în bună măsură cu parcursul celuilalt. E ceea ce îi permite lui Donoso să închidă firesc această buclă de „un secol și ceva”: în 1895, frații Lumière proiectau Sosirea trenului în gara La Ciotat / L’arrivée du train en gare de La Ciotat, iar spectatorii fugeau în toate părțile de teamă să nu îi percuteze locomotiva. Tot în această serie de filme cu care a început cinemaul așa cum îl știm se numără și Ieșirea din fabrică / Sortie d’usine, un cadru cu muncitorii uzinei Lumière din Lyon. Lui Donoso, ca și altora care au reflectat pe marginea acestui fapt interesant – de la Godard la Harun Farocki – nu i-a scăpat semnificația acestor momente: trenuri și mulțimi de muncitori au inaugurat cinemaul. Iar Buenos Aires al Pacífico este o minunată elegie pentru toate aceste lucruri care ne-au marcat odată, spusă din punctul istoric în care ultimul tren a sosit în gară, iar muncitorii – corpurile aflate la lucru sub care a stat promisiunea cinemaului – încep să se facă tot mai rari. Acest film-eseu ne învață să respirăm și să căutăm altfel însemnele trecutului care stau înscrise pe spațiile ce ne înconjoară; dar nu are nimic dintr-o demonstrație rigidă, căci, între toate aceste straturi din care e compus, Donoso a săpat breșe prin care a picurat emoție. Forța acestui construct nu cred că are cum să-i scape cuiva.

Buenos Aires al Pacífico poate fi vizionat gratuit online.

BUENOS AIRES AL PACÍFICO. english subtitles from mariano donoso on Vimeo

.

Victor Morozov

Critic de film și jurnalist. Scrie săptămânal pentru Scena9 și Dilema veche. A studiat teorie de film în Grenoble, Paris, Dublin.