La început, speranțele, cocoșeala, zbenguiala, Visul American, în cele două versiuni ale sale, rural-bucolică și urban-mercantilă. Apoi claustrarea.

Gâfâituri sau respirație accelerată, vânt care vuiește, bipăituri metalice de utilaje mereu amenințătoare, căci sunt mereu de neînțeles, corpuri de iluminat care bâzâie, șuierături guturale de hornuri sau sirene, troncănituri, însoțite câteodată de lumini care pâlpâie cu sursă de asemenea necunoscută, multe alte forme de uruit incert.

Când personajele intră și ies din sharf, asta se întâmplă nu pentru că un cineast vrea să ne dirijeze privirea, pentru ca noi să vedem doar ce se cuvine să vedem dintr-un cadru, ci pentru că mișcările lor sunt atât de bruște și se petrec atât de aproape de cameră, încât chiar dacă cineva și-ar propune să îmblânzească aparatul, nu prea ar avea cum să reușească. Nu e neapărat ceva nou, dar debutantul în lungmetraj Mihai Mincan stăpânește cu o mână neverosimil de fermă genul de angrenaj pretențios pe care îl știm strunit de regizorul danez Nicolas Winding Refn și pe care îl numim, mai des decât ar fi cazul, visceral.

La fel ca atâtea și atâtea alte filme românești recente, încadrabile sau nu în Noul Val Românesc, și aici se poate argumenta că avem de-a face cu o dilemă și că dilema îl macină pe un protagonist masculin. Dar acela nu mai e un român middle class care trebuie să tragă ponoasele unei infidelități sau ale unei sforării, ci un marinar filipinez aflat la mijlocul unui lanț trofic.

Pasagerul clandestin Dumitru (Niko Becker) se bizuie pe bunăvoința echipajului unui vas transatlantic pentru a intra ilegal pe pământ american. Fără știrea lui (dar în văzul membrilor echipajului), procedura de gestionare de către managementul cargobotului a relației cu oaspeții nepoftiți e aruncarea în ocean, așa că, de la un punct încolo, filmul e povestea a două rapoarte de putere inegale. Dumitru depinde în totalitate de libertatea de mișcare a lui Joel (Soliman Cruz), care decide să-l ajute. Dar și Joel depinde la rândul lui de vigilența superiorului său, ofițerul Chen (Olivier Ho Hio Hen), șeful echipajului.

Confruntarea dintre masculinitatea butucănos-taciturnă a lui Joel și ingenuitatea post-adolescentină a lui Dumitru promite cel puțin o formă de abuz. Întunecimile lui Joel țin de ezitările lui, dar și de faptul că opera lui de filantropie e alimentată pe de o parte de propriile lui credințe (în ciuda diferențelor etnice, rasiale și lingvistice, pe cei doi îi unește religia creștină), pe de altă parte de ranchiuna față de membrii de altă naționalitate ai echipajului, dublată de o serie de animozități de clasă. Superiorii lui sunt cu toții taiwanezi (iar el îi cataloghează in corpore ca fiind răi), în timp ce nu doar el, ci întreaga micro-comunitate filipineză își conștientizează acut statutul, interiorizându-l diferit (unii din colegii săi par a căuta calea de mijloc dintre rebeliune și pactizare, vorbindu-și superiorii pe la colțuri, cu toate acestea, încercând pe cât posibil să le dea ascultare).

Dar esențialul rămâne în acea calitate amorfă, greu de izolat și încă și mai greu de formulat. E nevoie de extrem de mult fler să filmezi, ca atâția alții înaintea ta, vălătuci de fum de țigară sau o petrecere cu mulți bărbați beți și rezultatul să nu fie banal, autocomplezent, dispensabil, ci să adauge un strat carapacei senzoriale sau narative a filmului. Așa că s-ar putea spune despre Spre Nord că e un debut promițător  – sau că e filmul românesc al anului – (n.r. anul 2022, când filmul a fost vizionat), dar parcă n-ar fi de ajuns.

Pe acordurile lui Alessandro Cortini, prezent în coloana sonoră a filmului cu 3 compoziții, și cu sound designul lui Nicolas Becker, înainte să devină un excelent thriller, cu taiwanezul Chen în rolul detectivului (tacticos, dacă nu sadic) și marinarii filipinezi în rolul conspiratorilor, Spre Nord e o operă navală, una care coregrafiază și cartografiază emoțional impecabil labirintul, ascunzătoarea sau închisoarea care e cargobotul încărcat cu containere, monstru indiferent din metal care, într-un fel sau altul, nu tace niciodată, cu toate colțurile, texturile și asperitățile sale.

Spre Nord rulează în cinematografe din 17 martie.

Această cronică a apărut inițial în numărul tipărit /2022 al revistei Films in Frame, disponibil în shop-ul nostru.

Cătălin Olaru

Critic de film din 2009, director artistic al Divan Film Festival (2017-2018) și HipTrip Travel Film Festival (2016-2018). Câștigător în 2012 al primei burse Alex Leo Șerban (TIFF), în 2016 al concursului „Fii critic la Cannes!” (Les Films de Cannes à Bucarest). Publică în volumele colective “Politicile filmului” și “Filmul tranziţiei”.