Cu toții cunoaștem Woodstock-ul: avem o idee mai mult sau mai puțin conturată despre cine a cântat pe-acele pajiști, suntem familiari cu furnicarul uman care a cucerit, în acele trei zile legendare, orice petec liber de iarbă, iar valorile promovate acolo ne sunt ca o a doua natură. Ceva mai puțini dintre noi am auzit și de Altamont – acel anti-Woodstock care a cam pus capăt, măcar simbolic, zilelor de bucurie și hipioțeală –, fie pentru că ne interesează rudimentele de contracultură, fie pentru că suntem cinefili și am văzut miticul documentar al fraților Maysles Gimme Shelter, despre la fel de miticul concert al celor de la The Rolling Stones. Dar oare câți dintre noi ne putem lăuda cu o la fel de bună acoperire documentară a acelui eveniment similar care s-a numit Harlem Cultural Festival și care, dintr-o serie de cauze complexe, a sfârșit înghițit de istorie? Pentru noi, toți acei ignoranți care intuiesc totuși că lucrurile au rămas într-o suspensie ingrată și că se cere completarea lor de urgență, documentarul Summer of Soul, al muzicianului Questlove, va servi ca o introducere ideală în carnea tăbăcită a subiectului. Iar pentru ceilalți, care consideră Harlem Cultural Festival, pe drept cuvânt, drept punct nodal în lupta pentru emanciparea populațiilor de culoare, filmul va fi o revanșă, o confirmare, un colier de amintiri despre fericire.

Harlem Cultural Festival s-a ținut într-un parc newyorkez de-a lungul acelei veri a lui 1969 în care Woodstock-ul, tinerețea, sexualitatea și politica pretindeau să scuture societatea de secole represive, de ipocrizie și alte tare. În fața scenei amenajate în Harlem – vedem din imaginile curat digitalizate ale filmului – se adunase un puhoi de oameni care n-avea de ce să-i invidieze pe hipsterii de la Woodstock: chiar și acolo, în New York, lucrurile erau cât se poate de serioase. În fond, un documentar muzical este bun dacă, tautologic, se ocupă cu muzica, asumându-și că mai lasă bârfa, biografia, anecdota pentru altă dată. Aici avem noroc: iar și iar, Questlove intercalează pe ecran material cu performerii zilei – de la numele grele (Stevie Wonder, Nina Simone etc.) până la corurile progresiste de gospel care călcaseră cu un picior hotărât în tradiția muzicală cea mai seculară – și material cu publicul venit să asiste, gratuit, la manifestație. Sunt imagini oneste – încadraturile sunt simple, fără căutări ezoterice –, care traduc o și mai onestă bucurie de a trăi sentimentul apartenenței. Esențialul filmului se joacă în aceste schimburi de serviciu și retur în jurul muzicii, văzută aici deopotrivă – și fără ierarhie – ca prilej perfect pentru evadare, ca invitație în comunitate și ca strigăt de luptă. Peste aceste imagini plutește vectorul politic al minorității care se ridică – dar filmul nu manipulează post-festum nimic în această zonă, căci acest vector era încă de atunci o certitudine.

Summer of Soul este, așadar, o recapitulare riguroasă a unui moment capabil să producă un concentrat de existență, în aceeași măsură în care schițează, în cercuri tot mai largi, un portret al Americii și al unei lumi gata-gata să basculeze înspre o versiune mai articulată, mai primitoare, mai ascuțită a sa. Dar, pe cât de mult constituie aceste imagini un fel de celebrare a culturii oamenilor de culoare – „Young, Gifted and Black” este titlul unei piese cântate răscolitor de Nina Simone –, pe-atât de mult ele reprezintă și o actualizare a rasismului durabil care mătură prin societate încă și azi. Căci oare ce altceva sugerează faptul că, spre deosebire de Woodstock, ba chiar și de degeneratul Altamont, memoria (audio-video) a acestui festival a ajuns să putrezească jumătate de veac într-o magazie? De parcă festivalul ar fi jucat un rol minor, anecdotic, și nicidecum pe-acela, măreț, de apropriere a unui destin comun de către un întreg segment al populației. De unde și subtitlul, ușor cam bombastic după mine, When the Revolution Could Not Be Televised, care ne spune că imaginile n-au rulat nicăieri pentru că, una peste alta, nu s-a dorit acest lucru.

Sigur, i-am putea reproșa lui Questlove faptul că s-a mulțumit cu un format poate prea convențional, în care interviuri de tip „talking head” vin să lămurească, să suplinească, să comenteze golurile firești din imagine. Summer of Soul nu va provoca epifanii de cinefil – dar demersul care stă la baza sa, de a readuce în atenție un eveniment uitat, împreună cu toate promisiunile sale (o lume mai justă și mai incluzivă), care acum par să înregistreze un regres peste tot în lume, este mai mult decât salutar. Aceste imagini ajung la noi cu întârziere, dar ajung. Și sunt de privit, dincolo de eliberarea muzicală, pentru a mai gusta o dată din utopia autentică, din idealul afirmat sus și tare, din posibilitatea de a ne reuni în jurul acelorași cauze presante.

Summer of Soul a fost proiectat în închiderea Bucharest International Dance Film Festival.

Victor Morozov

Critic de film și jurnalist. Scrie săptămânal pentru Scena9 și Dilema veche. A studiat teorie de film în Grenoble, Paris, Dublin.