În 2013, Hayao Miyazaki își cânta cu The Wind Rises ce am presupus cu toții că era cântecul său de lebădă. Regizorul nipon ne mai fentase cu zvonuri despre retragere și înainte, dar de data asta lucrurile păreau sigure – The Wind Rises e probabil magnum opus-ul lui Miyazaki, un film atât de monumental că ne-am putut împăca cu gândul că așa s-ar fi încheiat cariera celui mai faimos regizor de animație din Japonia, dacă nu din întreaga lume.

The Boy and the Heron / Băiatul și stârcul n-a venit de nicăieri (a petrecut opt ani în producție), dar a venit oarecum pe nesimțite, în sensul că, mai devreme, în vara aceasta, filmul a intrat în cinematografele japoneze fără cea mai mică campanie de promovare. Tot ce s-a știut a fost că e reîntoarcerea lui Miyazaki și asta a fost îndeajuns să umple sălile. 

The Boy and the Heron nu pare că va fi „noul” ultim film al regizorului, dar există ceva în el care se simte ca o înnodare de capete neîncheiate, cu atât mai mult că în 2017 se vorbea că proiectul e gândit ca un adio pe care i-l dedică nepotului lui, ca să-l pregătească pentru când nu va mai fi. Așa cum, la un moment dat în film, un fel de magician își caută un urmaș să-i lase moștenire o lume întreagă, așa și The Boy and the Heron are aura unui film de lăsat în urmă.

Noua animație a lui Miyazaki e poate cel mai autobiografic film al său, dar și un mic compendiu al marilor teme și motive care l-au preocupat în întreaga sa filmografie, de la lumea aruncată în război, la obsesia imaginii zborului, la lumile fantastice în care copii se dovedesc a fi singurele inimi pure. The Boy and the Heron pleacă de la propriile amintiri ale lui Miyazaki dintr-o copilărie pe timp de război, tânărul Mahito, la fel ca regizorul, fiind forțat să se mute la țară alături de familia sa ca să evadeze din calea bombardamentelor. Înainte să plece, mama lui Mahito moare într-un incendiu, iar tatăl său – de altfel șef la o fabrică de avioane, același domeniu în care a lucrat și tatăl lui Miyazaki – ajunge să se căsătorească cu mătușa băiatului, Natsuko. Incapabil să accepte o altă mamă și neputându-se integra în noul mediu, cuconașul Mahito, așa cum îl strigă alaiul de băbuțe al casei, e repede ademenit de promisiunile unui stârc vorbitor, care îndrugă magic că mama sa se află încă în viață într-un turn misterios de pe moșie. Deși inițial neîncrezător, ba chiar enervat de stârc, Mahito se vede nevoit să pășească în acest tărâm atunci când într-acolo dispare Natsuko, rănită de comportamentul băiatului.

De la Howl’s Moving Castle (2004) n-au mai fost așa pline ecranele noastre – lumea care se deschide odată cu intrarea lui Mahito în turn e luxuriantă, aglomerată și rafinată în detalii, de la sfârâiturile unui bici de foc care păzește de rău, la entități plutitoare și stoluri de păsări pe care văzduhul parcă nu le mai poate cuprinde. Revenirea lui Miyazaki la realități fantastice după realitatea istorică din The Wind Rises e o mărturie a măiestriei sale vizuale și a calității sale ca creator de lumi, care rezistă formidabil și la 83 de ani. Totuși, parcă nu mai avem de-a face cu picturalitatea senină și jucăușă din filmele sale anterioare, ci cu un stil care nu se jenează să alunece și în grotesc. Aici, poate mai mult decât în alte filme, se vede că animația pe care o practică Miyazaki nu e una pe care ne-am obișnuit să o catalogăm „pentru copii”, și nu e nici acea cultură a anime-ului, glossy și consumeristă, pe care regizorul tot ține să o critice. De altfel, întoarcerea sa e și o vagă stăruință a artizanatului într-un climat al box-office-ului japonez inundat de animații de franciză și hiper-marketabile, ca Demon Slayer.

Noua animație a lui Miyazaki e poate cel mai autobiografic film al său, dar și un mic compendiu al marilor teme și motive care l-au preocupat în întreaga sa filmografie, de la lumea aruncată în război, la obsesia imaginii zborului, la lumile fantastice în care copii se dovedesc a fi singurele inimi pure.

The Boy and the Heron e prin excelență un basm, cu adjuvanți magici și arhetipali, cu șapte bunicuțe și o vrăjitoare a focului și cu un erou plecat pe un drum inițiatic, dar e unul în acea tradiție a basmului european în care Mica Sirenă se transformă în spuma mării, iar povestea pentru copii e împletită cu tragedia moralizatoare. Fantasticul și momentele sublime se îmbină cu straniul și scabrosul în acest film al lui Miyazaki mai mult decât o făceau, spre exemplu, în opulența grețoasă din Spirited Away (2001). Mahito e la un moment dat aproape înghițit de nenumărate broaște – animalele peste care băiatul dă în călătoria sa sunt pe cât de spectaculoase, pe atât de dezgustătoare și meschine. 

Însuși stârcul nu este grația pitorească la care duc cu gândul reprezentările sale artistice, el e aproape un anti-erou care-l șicanează pe Mahito, o aglomerare dezgustătoare de pene care rânjește ticălos, ca un fel de corb al lui Poe. Nici în forma sa umană nu-i mai primitor stârcul, e un bondoc neprietenos, care ajută doar forțat. Poate chiar mai grotești sunt pelicanii care omoară Forfății, aceste suflete care plutesc spre ceruri ca să se nască în alte lumi. Alegerea lui Miyazaki de a prezenta un pelican ars de un foc protector e poate unul dintre cele mai dure momente ale filmografiei sale, acesta venind mai ales în contextul în care secvența discută natura răului și a uciderii, ca un ecou al războiului din realitate, pe care filmul îl prezintă doar la început.

Deși o imagine ca cea a lui Mahito sângerând abundent după ce s-a lovit singur la începutul filmului e probabil unul dintre momentele de maximă grație ale întregii filmografii ale lui Miyazaki, The Boy and the Heron nu e în sine unul dintre cele mai bune filme ale sale. Așa cum turnul magicianului strămoș al lui Mahito și stăpân de lumi riscă la un moment dat să cadă, și filmul însuși se clatină pe alocuri sub propria greutate. The Boy and the Heron pare grăbit, trecând rapid din decor în decor și nelăsând spectatorul să îmbuce legenda și legea fiecărei noi bucăți de realitate fantastică; motivațiile personajelor par să aibă sincope, petrecem prea puțin timp cu sumedeniile de creaturi din interiorul turnului – detaliile esențiale se pot prinde de-abia la o a doua vizionare și tot atunci se prinde și dragul adevărat. Chiar dacă balansul între lumea reală și cea paralelă le face să funcționeze alegoric una pentru cealaltă, împărțirea egală dintre ele face ca tărâmul fantastic să pară mai puțin explorat și mai ermetic, în ciuda unei extraordinare vibranțe în imagine (și, în sunet: trăiască fantezia sonoră a lui Joe Hisaishi!).

Dar acea a doua vizionare n-ar fi deloc un chin – The Boy and the Heron e un Miyazaki altfel și, totuși, același din cap până în picioare. Seninătate rurală din My Neighbor Totoro (1988), domnișoara Himi ca o sumă a toate tinerelor vrăjitoare ale filmelor sale, copiii egoiști care se transformă în eroi curajoși, popoarele beligerante și monarhii ridicoli din Howl, toate și altele se regăsesc aici, ca legenda metacinematică a filmografiei lui Miyazaki și ca o oază de familiaritate. Dacă The Wind Rises e capodopera idealistă în care și-a canalizat toate forțele, The Boy and the Heron e cheia întregului, e lada de zestre pe care regizorul ne-o lasă tuturor, e filmul în care predă simbolic ștafeta generațiilor următoare.

În spirit, Miyazaki pare să își închidă filmul cu întrebarea cu care se închide și cartea la care face referire titlul său original în japoneză, Kimitachi wa dō ikiru ka: Și voi, voi cum trăiți?

The Boy and the Heron / Băiatul și stârcul intră în cinematografele din România pe 15 decembrie. 

Dora Leu

A absolvit la UNATC o licență în regie de film și un master în filmologie și a studiat în paralel și istoria artei. Colaborează și cu Acoperișul de Sticlă și e fost redactor coordonator al revistei FILM MENU. Se dedică în principal cinemaului japonez din anii '60-'70 și trupelor recente de post-punk irlandez. Încă ține în portofel o poză cu Leslie Cheung.