Am apreciat dintotdeauna meticulozitatea cu care David Fincher își construiește filmele – felul imperceptibil în care-și ascunde efectele speciale, controlul craft-ului regizoral care, dacă-i iei filmele la mână în ordine cronologică, devine mai evident cu fiecare film făcut –, iar Jean-Pierre Melville (regizorul) m-a cucerit încă de când am prins un L’Armée des ombres proaspăt restaurat la cinematecă în primul an de facultate. Astfel că, atunci când Alberto Barbera, directorul festivalului de la Veneția, acolo unde The Killer a avut premiera în septembrie, a declarat că noul film al regizorului american nu numai că i-a adus aminte de Le Samouraï, dar că seamănă foarte mult cu acest clasic pe care Fincher pare să-l înțeleagă foarte bine, că e ca și când Melville a făcut un film în 2023, nu mic mi-a fost entuziasmul. 

Fast forward două luni mai târziu și… e incredibil cât de mult adevăr există în afirmațiile lui Barbera. Le Samouraï e o influență constantă în filmografia lui Fincher, însă în The Killer asemănările nu se opresc la nivel vizual, la mișcări de cameră și încadraturi, ci continuă și în planul narativ (de vină fiind aici și seria de benzi desenate cu același nume a francezului Alexis Nolent, după care a fost adaptat). 

Avem de-a face cu un protagonist retras, tăcut, în vena solitarului Jef Costello interpretat de Alain Delon, dar care aici nu are nume (dacă facem abstracție de numeroasele nume false de care se folosește). Un asasin liber-profesionist care-și omoară timpul așteptând ca țintele să i se nimerească în vizorul lunetei, personajul interpretat excelent de Michael Fassbender e un bărbat care a ajuns să se complacă în rolul său de mică rotiță în mai marea mașină criminală. Sau poate că e doar puțin leneș – de ce să-ți bați capul dacă banii vin și așa? Nici nu-și pune problema apropo de motive – victimele sale sunt problema clienților. „Luptă doar în bătăliile pentru care ești plătit să lupți”, își spune adesea în timpul monologului rostit de Fassbender cu un automatism rece parcă împrumutat de la un alt personaj de-al său, anume androidul David din ultimele două filme Alien. Ce e interesant la acest monolog care traversează mare parte a filmului e că, în lipsa lui, The Killer funcționează întocmai ca Le Samouraï și alte filme franceze șaizeciste, de la Le trou la Le cercle rouge, în care liniștea e primordială, iar procesul antieroilor e documentat cu minuțiozitate și în timp real, invitând la complicitate. 

În prima secvență, de exemplu, care-l găsește pe protagonist la muncă, replicile sunt aproape absente (sau dacă există, ele sunt irelevante – simplu small talk), iar sunetele și muzica sunt diegetice (aflăm destul de repede că asasinului nostru îi place să-și facă treaba ascultând The Smiths). Monologul său, pe care îl ascultăm în timp ce asistăm la pregătirea calculată a lunetei pentru a ucide un milionar aflat în clădirea de vizavi, are aici un aer de îngâmfare. Atât de sigur e acest killer de experiența sa și de serviciile sale excelente, încât e surprinzător și neașteptat de amuzant atunci când, la finalul unui proces atât de laborios și controlat, își ratează ținta din cauza unei erori umane. Pentru că The Killer nu e doar Melville 2.0: e și clasic Fincher, o continuare spirituală la The Girl with the Dragon Tattoo care-l găsește pe regizor cu un picior în teritoriul filmelor de serie B, dar cu un craft și un umor negru de nota A+. Această ratare, un element de noutate în viața sa, e atât de șocantă încât protagonistul pare mai îngrijorat de posibilitatea de a nu fi de fapt atât de bun pe cât credea că e, decât de potențialele consecințe ale misiunii eșuate – care includ un atac brutal asupra iubitei sale, pe care o considera în siguranță în Republica Dominicană.

Numai că spre deosebire de subapreciata adaptare după Stieg Larsson, și acesta e probabil singurul minus care i se poate imputa, The Killer e destul de simplu: firul narativ, care urmărește îndeaproape tropii unui revenge thriller, e unul liniar, fără înflorituri scenaristice; un schelet care are pe el atâta carne încât să nu poată fi considerat un simplu schelet. Ultima alegere a protagonistului, care vine pe finalul a două ore care nici nu știi când au trecut, funcționează prin prisma monologului care îi contrazice acțiunile de pe ecran, însă pare să lipsească filmul de un punct culminant. Dar un film simplu nu înseamnă și un film simplist: The Killer funcționează și ca meta-comentariu la filmografia lui Fincher și la stilul său perfecționist de lucru, făcând în același timp observații de pe margine despre limitele controlului, muncă și tehnologie, moarte și capitalism (asasinul își comandă uneltele incriminatorii cu ridicare din locker-ul Amazon). 

The Killer funcționează și ca meta-comentariu la filmografia lui Fincher și la stilul său perfecționist de lucru, făcând în același timp observații de pe margine despre limitele controlului, muncă și tehnologie, moarte și capitalism

După ce John Wick, cu un body count în continuă creștere de la un capitol la altul, a dat naștere unui val de filme cu asasini cu un stil care mai de care mai expansiv, e o ușurare să întâlnești ceva care merge împotriva curentului, cu un killer lowkey, care încearcă să treacă nevăzut. Și e interesant să vezi un stilist invizibil ca Fincher renunțând la acea complexitate narativă din filmele sale anterioare în favoarea a ceva simplu și subtil, care-i permite să se distreze și să rămână și într-o zonă personală. „Mi se rupe în paișpe”, zice la un moment dat personajul lui Fassbender în film apropo de metodele sale, și pare că asta e atitudinea și aici: boys just want to have fun! And fun they had!

The Killer se poate vedea începând de astăzi, 10 noiembrie, pe Netflix.

Laurențiu Paraschiv

Selecționer la TIFF și BIDFF. Ușor obsedat de Billy Wilder și Paul Thomas Anderson. Atunci când nu se uită la filme și seriale, sau pierde timpul pe Letterboxd, visează și își cizelează propriile scenarii.