Se întâmplă uneori ca în acelaşi an şi uneori doar la câteva săptămâni distanţă să se lanseze două mari producţii similare în ceea ce priveşte premisa, tonul şi abordarea. Este şi cazul lui The Nevers (reîntoarcerea lui Joss Whedon la producţiile de televiziune după un deceniu petrecut în lumea blockbusterelor Marvel) şi al serialului Netflix The Irregulars. Ambele pornesc de la un fenomen bizar ce oferă superputeri unor marginali din Londra victoriană, punând în pericol poziţia elitei.

Dintre cele două, cel mai interesant cu siguranţă este The Nevers. Are ritm, debordează de energie, iar scenariul are trimiteri relevante către problematici actuale. Mai mult, este ceva extrem de captivant în modul cum eroinele respinse de societate luptă cu orice preţ pentru a fi auzite şi ascultate, sfidând status quo-ul şi mentalitatea patriarhală a epocii.

Totul începe în august 1896, când un fenomen supranatural tulbură Londra din temelii. În urma lui, persoane de tot felul (în majoritate femei) descoperă că au dezvoltat abilităţi supraumane şi nu trece mult până când societatea le respinge, dându-le și un nume pentru a le deosebi de restul lumii: The Touched/Cei atinşi. Trei ani mai târziu intră în scenă Orfelinatul, un adăpost pentru cei atinşi administrat de tânăra văduvă Amalia True (Laura Donnelly, o figură familiară după rolul secundar din Outlander) şi Penance Adair (Ann Skelly), a cărei abilitate de a vedea energia o ajută să inventeze fel de fel de gadget-uri, inclusiv o maşină electrică. În curând, cele două eroine şi „orfanii” lor descoperă că o ameninţare sinistră vizează noua lor clasă socială, ai cărei membri sunt capturaţi şi torturaţi de un savant obsedat să descopere ce anume i-a transformat în fiinţe supranaturale.

Serialul nu duce deloc lipsă de scene entuziasmante, dar se şi pierde adesea în direcţii care par să nu ducă nicăieri. Nu vedem deocamdată rostul prezenţei lui Hugo Swann (James Norton), un tânăr lord care deschide un fel de bordel unde cei mai bogaţi londonezi au parte de serviciile ieşite din comun ale unora dintre cei atinşi. Deocamdată pare că unicul scop al acestui personaj este să transforme The Nevers într-un serial la fel de scandalos ca Bridgerton (hitul Netflix lansat anul trecut), neoferind altceva pentru a justifica multele scene în care acesta este protagonist.

Mai mult, asemănarea cu X-Men este supărătoare (abilităţi de tot felul pe care posesorii lor le explorează în tihnă într-un loc unde se simt în siguranță), mai ales că scenariul transformă într-un punct de atracţie prezentarea unor noi şi noi personaje, cu puteri care mai de care mai miraculoase sau distrugătoare. Chiar și așa, în cele patru episoade puse la dispoziţia Films in Frame, această strategie nu acaparează întru totul povestea, acțiunea concentrându-se și pe conflictul latent dintre deţinătorii puterii, a căror voce îşi află un portdrapel în lordul Massen (Pip Torrens, cel mai recent văzut în rolul antagonistului din Preacher), şi cei atinşi, gata să lupte atât cu stigmatul lor, cât şi cu ameninţarea pomenită mai sus.

Ce ştie Joss Whedon cel mai bine este să jongleze cu o multitudine de voci şi să creeze alianţe convingătoare, iar talentul său în această privinţă nu putea fi pus în acţiune mai eficient în The Nevers, o poveste multistratificată în care nimic nu este în alb şi negru. Te-ai putea aştepta ca cei atinşi să fie prezentaţi ca nişte victime ale respingerii societăţii, dar asta doar până când intră în scenă Maladie – de departe cel mai bun nume pentru o antagonistă! – o renegată care devine treptat un echivalent victorian al Jokerului din Gotham. Există chiar şi o scenă în care un erou poate salva doar una dintre cele două victime capturate de Maladie – iată o trimitere directă la The Dark Knight.

Un atuu al poveștii este că arată cât de convenţională este marginalizarea şi de cât de puţin este nevoie pentru a respinge pe cineva. The Nevers oferă multe scene cu trimiteri directe la rasism, sexism şi xenofobie (într-una, eroinele atinse trebuie să poarte la o petrecere o panglică în corsaj pentru a se deosebi de ceilalţi invitaţi), explorând arbitrarul acestor respingeri şi frustrarea provocată de catalogări ridicole, în noi şi ceilalţi. Serialul este, printre lupte corp la corp, gadget-uri steampunk şi scene pline de efecte speciale, o odă adusă celuilalt, pe care îl respingem şi îl înfierăm din simplul şi unicul motiv că, de fapt, nu îl cunoaştem.

Serialul prezintă două direcții aici. Una este evidentă, căci cel respins se retrage în propria cochilie, frustrat şi convins că este un om de mâna a doua. Mai târziu va alege între a se resemna, a deveni un marginal ori a deveni soldat fără scrupule într-o revoluţie sângeroasă. Cealaltă direcţie este mai subtilă, şi aici intră iar în scenă lordul Massen, care susură veninos, cu dicţiunea perfectă a aristocratului, că „armonia lumii noastre merită păstrată”. Ce spune el, de fapt, este că a-i respinge pe unii este o metodă de autovalidare, o bază a elitismului şi a segregării de clasă fără de care societatea britanică nu poate exista. Din fericire, acestei perspective i se opune una categorică a Amaliei True, care spune: „Mulţi suferă mai degrabă din cauza percepţiei societăţii decât din pricina propriilor beteşuguri.”

The Nevers va fi difuzat pe HBO GO începând din 11 aprilie. Primul sezon este format din două părţi a câte şase episoade, cea de-a doua parte urmând să fie difuzată mai târziu anul acesta.

Ștefan Dobroiu

Născut în Piteşti în 1980, Ştefan a absolvit Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării din cadrul Universităţii din Bucureşti. După ce şi-a încercat mâna cu jurnalismul financiar şi cu fotografia (care îi e în continuare foarte dragă), a făcut o schimbare în 2006, când a devenit senior editor pentru Cinemagia. Este şi corespondentul României şi al Bulgariei al Cineuropa, iar la Films in Frame recomandă lunar cele mai fresh trailere de film.