S-au împlinit 28 ani de la ediția istorică a Festivalului de Film de la Cannes unde Jane Campion a devenit prima femeie din istorie care a câștigat cea mai înaltă distincție a acestuia, Palme d’Or, pentru The Piano (un câștig ex-aequo, alături de Chen Kaige, cu al său Farewell My Concubine) – o performanță care a fost egalată abia anul acesta de către franceza Julia Ducournau, cu Titane. Tot în acest an, Campion (care, între timp, a regizat clasici moderni precum In The Cut, 2003) și-a lansat primul film în ultimii 12 ani, cu care a câștigat Leul de Argint pentru cea mai bună regie la ediția din acest an a Festivalului de la Veneția – The Power of the Dog, o producție realizată pentru Netflix. Mișcare care, de altfel, cimentează nu doar strategia gigantului din domeniul streaming-ului de a atrage marile nume ale cinemaului de autor anglofon (Martin Scorsese, Noam Baumbach etc.), dar și fructuosul său parteneriat cu Veneția, care a speculat cu mare succes în favoarea sa conflictul dintre Netflix și Cannes.

Adaptat după romanul omonim al lui Thomas Savage (care tocmai a apărut la editura Corint cu titlul În ghearele câinilor, o trimitere către Psalmi), filmul este plasat în nordul Americii, la jumătatea anilor douăzeci – un western ce are loc într-o lume care se stinge, concomitent cu popularitatea genul cinematografic care se încetățenește în aceeași perioadă. Reprezentantul par excellence al acestui stil de viață aflat pe punctul extincției este Phil Burbank (Benedict Cumberbatch), acest ultim exemplar al speciei cowboy-ului dur, tăbăcit și transpirat, trăind cu nostalgia tinereții petrecute drept ucenic al unui anume Bronco Henry, și care conduce o fermă alături de fratele său George (Jesse Plemons). Mezinul este o fire mult mai pașnică și înclinată spre blândețe, care a adoptat în mare parte un stil de viață modern – se îmbracă la costum, conduce o mașină și are plăcerea de a organiza serate ocazionale.

Un popas în timpul perioadei în care mână vitele va schimba viețile amândurora pentru totdeauna: George se îndrăgostește de hangița Rose (Kirsten Dunst), o văduvă care este ajutată de fiul ei, Peter (Kodi Smit-McPhee, într-o interpretare remarcabilă, care a atras comparații cu Anthony Perkins), un tânăr inhibat și relativ efeminat. Acesta din urmă devine aproape instantaneu ținta glumelor crude și machiste ale lui Phil, iar odată ce tânărul pleacă să studieze medicina la oraș, atenția văcarului se îndreaptă spre Rose. Percepând-o ca o amenințare la adresa relației sale cu George și considerând că este o oportunistă care s-a băgat sub pielea fratelui său pentru a profita de pe urma averii lor, Phil o supune unor jocuri psihologice care îi fărâmițează treptat psihicul.

The Power of the Dog este ce s-ar numi un slow burner: Acțiunea sa, împărțită în capitole (într-o trimitere către statutul său de adaptare), se petrece adesea încet, acumulând treptat tensiune (și indicii despre finalitatea poveștii) pe care o eliberează în câteva scene-cheie. Însă multe dintre acestea din urmă apar drept forțate – vezi scena în care Phil o șicanează pe Rose, care se străduiește să repete Marșul lui Kandinski la pian, cântând aceeași partitură în mod impecabil la banjoul său – și excesiv de dramatice, în răspăr cu interpretările în mare parte minimaliste ale celor patru actori principali (cu excepția câtorva debușeuri de-ale lui Cumberbatch).

Mult mai bune sunt micile (și puținele) scene din film care nu pregătesc niciun soi de teren narativ, în care personajele sunt lăsate în voia lor: precum cea în care proaspăt-căsătoriții Rose și George se opresc la o margine de drum și încep să exerseze pași de dans. Aceste din urmă momente fiind și printre puținele care se dovedesc interesante din punct de vedere cinematografic: altminteri, imaginea și decupajul hiper-polisșate ale filmului sunt atât de funcționale încât par impersonale. Nu zic că precondiția unui autor de cinema este aceea de a avea o semnătură vizuală distinctivă (câți nu și-au reinventat și repliat gramatica vizuală după trendurile și tehnologiile zilei?), însă imaginea din The Power of The Dog aproape că sugerează că ar fi putut fi regizat de oricine – ori ce simptom mai teribil de-atât al co-optării importanților autori de cinema de către Netflix & Amazon & co ne putem oare închipui?

Trebuie să recunosc că sunt întrucâtva frapată de laudele aproape unanime de care s-a bucurat filmul în presa internațională – în timpul vizionării, nu conteneam să mă întreb dacă oare-mi scapă ceva, dacă vizionarea pe ecranul mic a sustras de la experiența globală a acestuia și tot așa. Miza de a analiza profunzimile masculiniății toxice și de a privi oprimarea femeilor la cheremul său nu este una nouă în cinemaul lui Campion – câte denunțuri mai disperate ale patriarhalismului putem găsi în clasicii cinemaului american modern decât în The Piano? –, la fel cum este și faptul de a te apropia de un gen cinematografic eminamente masculin (și macho) precum westernul. Însă dacă Kelly Reichardt reușește să rescrie cu brio regulile genului în Meek’s Cutoff (2009) și First Cow (2020), bașca în moduri diferite în cadrul ambelor filme, Campion se concentrează pe deconstruirea arhetipului cowboy-ului atât de mult încât pierde din vizor alte posibile piste.

Punct în cauză: masculinitatea feroce și eminamente patriarhală a lui Phil începe să capete noi nuanțe în cea de-a doua jumătate a filmului, în care devine evident că relația sa cu mentorul Bronco Henry a fost mai mult decât platonică – fapt care, odată descoperit de Peter (într-o scenă în care găsește reviste-fetiș cu culturiști), îl determină pe cowboy să adopte o nouă atitudine, de data asta pozitivă și întrucâtva paternală, față de băiatul timorat. De aici se nasc însă câteva ambiguități ale filmului – este Peter un participant dornic în această nouă configurare a relației sale cu Phil, de ucenic într-ale vieții de ranchero punctată cu tensiuni sexuale, ori o speculează cinic pentru a-și salva mama (și pe sine însuși)? Este Phil o victimă a timpurilor și circumstanțelor sale care își găsește refugiul într-un stil de viață burlăcesc și macho, ori este un gay villain oleacă mai puțin stereotipal și tridimensional, dar în continuare definit de antagonismul său față de cuplul central (și heterosexual) al filmului? O mică notă de incorectitudine politică care ar putea fi speculată într-o direcție picantă și curajoasă, dacă cadrul formal în care este fixată n-ar fi atât de tern, lipsit până și de cel mai mic risc cu putință.

„The Power of The Dog” este disponibil pe Netflix de la începutul lunii decembrie.

Flavia Dima

Critic și curator de film. O interesează cinemaul hibrid și experimental, filmul de montaj, patrimoniul cinematografic și confluența dintre cinema și politic. Vede câteva sute de scurtmetraje pe an pentru BIEFF. Uneori scrie poeme. La Films in Frame, scrie reportaje de festival, editoriale și este și traducătoare.