Dintre regizorii din panteonul cinemaului spaniol, Carlos Saura (care a murit în iarna acestui an la vârsta de 91 de ani, cu scurt timp înainte de Berlinală) este printre cei mai prolifici, dar și printre cei mai premiați. De-a lungul unei cariere de aproape șapte decenii, Saura a adunat trofee la festivalurile de vârf ale Europei (îndeosebi, la Cannes și Berlin), dar și multiple nominalizări la Oscaruri, în categoria dedicată filmului străin, contribuind decisiv la transformarea cinemaului iberic dintr-unul izolat, creat în condiții extrem de potrivnice (nu atât economice, cât mai ales politice, sub dictatura lui Francisco Franco) într-unul dintre cele mai cunoscute de pe glob. Deși opera sa de ficțiune rămâne cea mai cunoscută parte a filmografiei sale (Cria Cuervos, Peppermint Frappe, trilogia Flamenco…), Saura și-a început cariera, ca atâția alții, în nonficțiune: cu o trilogie de scurtmetraje regizate la finalul anilor cincizeci/’50; el revine la acest format după trei decenii, cu lungmetrajul Sevilanas (1992), și va regiza încă 11 documentare, de diverse lungimi, până la finalul vieții sale – majoritatea dintre acestea concentrându-se pe subiecte din sfera artelor (muzică, arhitectură, pictură ș.a.m.d.).

Acesta este și cazul ultimului film lansat pe durata vieții sale, The Walls Can Talk (Las paredes hablan), lansat la San Sebastian cu jumătate de an înainte de moartea sa: un film care pornește de la o ipoteză fascinantă – aceea că ar exista o legătura directă și inextricabilă între primele forme de artă ale civilizației umane, picturile rupestre din era paleolitică, și una dintre formele cele mai moderne ale acesteia, anume, graffiti / street art.

Pentru a explora acest enunț, Saura adună un grup relativ pestriț de experți (majoritatea, bărbați) din varii domenii – de la practicieni și teoreticieni ai artei, la biologi și antropologi – pe care îi intervievează 1 la 1, trecând de la intenții artistice particulare la întrebări mai ample despre evoluția speciei umane, despre faptul că aceasta posedă conștiință, iar că expresia supremă a acestei conștiințe rezidă în ritual (de pildă, înmormântarea) și, mai ales, în artă și în gândirea simbolică, abstractă. („Capacitatea de-a fabula este caracteristica distinctivă a speciei umane”, spune la un moment dat unul dintre experți – cu siguranță un panseu seductiv, în economia unui astfel de film.)

Periplul îl poartă de la periferiile Madridului, acoperite în tag-uri și stencil-uri, până la peșterile unde s-au descoperit cele mai vechi lucrări rupestre din lume, de la Colavanas la Chauvet, interesat totodată de conținutul lor plastic și de modul în care acestea formează un limbaj propriu, dar mai ales de suportul acestora: peretele („Pictorii au lucrat mereu pe pereți”, spune la un moment dat un sculptor). Ergo, între puștiul de cartier c-un spray în mână, ascunzându-se abil de luminile orașului ce atrag atenția poliției, se revendică pe filieră directă din omul preistoric, ce-și desena conturul mâinii în adâncurile unei peșteri iluminate de-o torță ce arde grăsimi animale.

Cei care se așteaptă să găsească un cântec de lebădă din partea lui Saura vor fi însă dezamăgiți. Căci acest ultim film – ce se deschide cu un citat din Jorge Luis Borges și se încheie cu altul, din Empedocle – suferă intens de pe urma formei alese, care este practic indistinctă față de cea a documentarelor-reportaj de televiziune: zoom-uri și pan-uri digitale (alături de varii efecte vizuale ce aduc a ieftin), talking heads, imagini oarecare din dronă, o muzică extradiegetică impersonală și amorfă, însă atotprezentă ș.a.m.d. Aproape că se simte ca și cum implicarea lui Saura în acest proiect este un fapt divers: nu găsim nimic din finețea psihologică a dramelor care l-au consacrat, ci un torent neîncetat de informații mai degrabă vorbite decât arătate (cu atât mai obositor cu cât puținele figuri feminine din acest film sunt mult mai puțin proeminente decât cele masculine). Există ceva absolut spectaculos în formele de artă pe care acest film le explorează și în juxtapunerea lor, însă bombardamentul de discuții tip talkshow cultural, tăiate foarte rapid, și alăturate tehnicilor antedescrise, fac imposibil actul de-a le contempla și filtra prin cunoașterea și sensibilitățile proprii, ori măcar de-a te minuna în fața lor. Fiindcă ceea ce trebuie să gândești despre acestea este deja acolo, totul este explicat în aceste discuții vaste și stufoase: tot ce-ți rămâne este să privești și să digeri, din fotoliu.

Sigur, ca spectator, te încearcă un sentiment ingrat să vezi ultimul film al unui mare maestru canonic și să constați că este unul mai degrabă slab (un sentiment pe care l-am avut și în fața ultimului film al lui Andrzej Wajda, Afterimage, din 2016, la rândul său o explorare a artei). Nu încerc să zic că variile conexiuni pe care le realizează filmul nu ar fi interesante, pe plan strict intelectual, deși, de multe ori, senzația este că filmul se plimbă în cerc de la un anumit punct încolo, iar nici informațiile însele nu au adesea un caracter inedit. Există și câteva contradicții: deși originile punk ale graffiti-ului, în New York-ul anilor șaptezeci, sunt bifate la un moment dat, alături de o scurtă discuție despre cum această formă de artă este incriminată de poliție și privită cu ochi răi de-o bună parte a populației, caracterul politic, anti-sistem, adesea anarhic al acestei arte lipsește aproape complet din discuție (sub imperiul conexiunii cu arta paleolitică, deci, un timp pre-politic). Totodată, mai e ceva straniu aici – faptul că există doar acești doi poli istorici, fără a se menționa măcar în treacăt vreo altă formă de artă murală: măcar și doar frescele Antichității sau Renașterii (ca să nu vorbim de alte culturi: precum monumentalismul aztec, cu ecourile avute asupra unor artiști precum Rivera, Orozco sau Siquieros). A se vedea ultimul montaj din film, stângaci, amintind de o prezentare PowerPoint: lucrările din fotografii par alese după un criteriu aleatoriu.

„Totul este ciclic, e de parcă nimeni n-ar fi făcut vreodată ceva nou” spune, în scena finală, unul dintre artiștii intervievați de Saura – o concluzie foarte călduță și convenabilă, care ignoră pe deplin orice soi de context (al oricărei ere istorice, ori loc particular – vezi, de pildă, pista total ratată a genezei graffiti-ului în Spania, după căderea regimului Franco, una care îmi închipui că ar fi fost ușor de explorat), în care aceste arte au luat naștere, o reducție esențialistă care sună mai mult a poezie frumoasă decât a concluzie concretă a unui demers de cercetare.

Filmul The Walls Can Talk se poate vedea vineri, 10 noiembrie, la Cinema Elvire Popesco, în cadrul Festivalului UrbanEye.

Flavia Dima

Critic și curator de film. O interesează cinemaul hibrid și experimental, filmul de montaj, patrimoniul cinematografic și confluența dintre cinema și politic. Vede câteva sute de scurtmetraje pe an pentru BIEFF. Uneori scrie poeme. La Films in Frame, scrie reportaje de festival, editoriale și este și traducătoare.