Ce poate o imagine în fața trecerii timpului? Vechea întrebare a pionierilor redevine tot mai actuală. Triton, un asamblaj audiovizual condus cu mână sigură de cineasta Ana Lungu, îndrăznește să ne ofere mai multe răspunsuri, pornind de la arhivele unor simpli cetățeni români. Filmul are zilele acestea premiera mondială la Festivalul FIDMarseille.

Triton e filmul unui multiplu decalaj: între actualitatea noastră, cea din care privim adăpostiți de ecran, și trecutul imaginilor brute; între biografia concretă a personajelor sale și suplimentul sufletului, pe care datele obiective (și imaginile exterioare) nu îl pot conține; în fine, între prezența fotografică a acestor oameni și sentimentul că aceștia ne rămân, până la capăt, opaci și inaccesibili – lângă noi, aproape reali, și totuși pierduți pentru totdeauna. Ana Lungu lucrează cu aceste paradoxuri. Orizontul ultim al filmului e melancolia ontologică pricinuită de imagine, care atestă simultan că cineva, undeva, a trăit, și că moartea nu s-a oprit niciodată. Spirit cultivat, atent la tectonica și faliile inerente vizualului, la omisiunea și trădările sale, în aceeași măsură în care speculează toate posibilitățile oferite de această capsulă a timpului, cineasta livrează cu Triton unul dintre cele mai importante filme de montaj românești.

Triton: interval melodic de trei tonuri. Dar și – extensie operată de o inteligență jucăușă – numele de cod al informatorului Alexandru Popovici, de meserie compozitor și profesor de muzică. Polisemia titlului ascunde, însă, o promisiune înșelătoare. Activitatea protagonistului la Securitate se transformă în pistă falsă: zeci de mii de pagini citite de naratoarea filmului doar pentru a descoperi o unică notă informativă, fără mare importanță strategică. Nu e singura fundătură: întreg filmul pare că se construiește ca o investigație rizomică, o încrengătură de traiectorii care fie nu duc nicăieri, fie duc într-o destinație complet neanunțată. Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât Triton îmi apare ca un exercițiu ludic de detectivistică, un foraj într-un trecut închis etanș, unde mizele imediate sunt stinse, iar plăcerea arheologică, infinită. Ana Lungu construiește un portret compozit, adunând tot ce prinde – de la CNSAS la cutii pline de fotografii personale –, spre a ne oferi adevărul intim al unui om ca atâția alții. 

Dacă eșuează, o face numai după o absurdă bătălie. Absurdă, căci ea e și salutară, și alunecoasă: scos din anonimat, redat prezentului etern al proiecției, acest bărbat este totodată expus. El se vede încercuit de interesul cineastei, un interes care alunecă pe nesimțite în manie, până ce, la un moment dat – atunci când constată că știe mai multe despre aceste vieți interconectate decât știau ele însele – naratoarea zice „stop!” Dar asta doar după ce îi va fi inventariat metodic amorurile și cariera, călătoriile și pasiunile lui Popovici: bref, o descindere în adâncul acestei biografii, cu atât mai vertiginoasă cu cât, în cele din urmă, se dovedește iluzorie: s-ar putea ca, până la final, să îi cunoaștem drumurile lui Popovici – din RDG și până la Tulcea –, dar să știm la fel de puține despre ceea ce îl animă cu adevărat precum știam și la început. Pe măsură ce minutele filmului trec, această imagine a omului devine deopotrivă mai clară și mai disperată în claritatea ei: simțim că, oricât de multe alte „probe” s-ar mai aduce, accesul nostru în viața lui Popovici nu va fi niciodată altfel decât obstrucționat, incomplet și voyeurist. 

Arhiva e o invitație spre suprafața unor existențe care nu ne aparțin. E asta o problemă? Nu chiar – mai degrabă e victoria ființei în carne și oase asupra tuturor dispozitivelor care pretind să o discearnă, să o fixeze pe suport. E revanșa în fața algoritmului, puterea de a ne menține secretul și după moarte, sfidând documentele, imaginile, urmăritorii și observatorii.

Imaginea nu e, însă, complet neputincioasă – dacă nu livrează omul întreg, livrează măcar o versiune a sa. Cele mai frapante momente, cuprinse sub titlul „Studiourile Cocorăscu”, ne arată imaginile foto surprinse de Popovici cu diverse femei care i-au trecut pragul apartamentului. Dintr-odată, acest mic pion al socialismului, acest ins oarecare, cu părul rărit și burta răsfrântă, devine un altul. Tot ce știam despre el trebuie reevaluat în lumina acestor noi dovezi; imaginile – ca în cele mai bune filme de found footage – ajung să se critice unele pe altele.

Filmul prinde atunci să se încarce cu un veritabil fior erotic, o șarjă aproape perversă care ne poartă în apropierea tulburătoare a unor corpuri feminine, surprinse în clandestinitatea unei încăperi comuniste. Alăturând nuduri și flori pozate de Popovici, în ordinea descoperirii lor într-o aceeași cutie intitulată „Frumuseți, frumuseți, tot felul de frumuseți”, filmul creează în o insulă de fetișism: privirea suverană a acestui bărbat ne ghidează atunci înspre ceea ce trebuie că e inima lumii sale. Nu neapărat subversiv în sens socio-politic, gestul acestor fotografii trimite la o zonă de umbră și non-spus, o parte a personalității lui Popovici care sare dincolo de convenție. Vocea naratoarei admite, atunci, că actul de a produce imagini spune la fel de multe despre cel din spatele camerei ca și despre ceea ce se află în fața ei – și e meritul acestui film proteiform că nu sare la concluzii pripit-moralizatoare, ci ne lasă în compania pieselor distincte care îl compun pe acest bărbat. E sarcina noastră să le punem cap la cap, dacă putem.

Segmentul dedicat lui Popovici ocupă mare parte din film. El e flancat – simetrie tri-tonică – de montajul unor filmulețe trase de unchiul Anei Lungu pe final de comunism și de un altul (intitulat „prolog”, dar inclus la sfârșit) cu cadre din timpul războiului mondial, în timp ce, din off, o femeie îi „sc rie” bărbatului său plecat pe front. Sunt două adiții superbe – mai ales prima, alăturare fantastă de obiecte, ființe, motive, cu fiecare imagine născându-se parcă convulsiv, lipicios, din precedenta –, chiar dacă riscante, fiindcă amenință să zgâlțâie unitatea filmului. Dar, în calitate de pariu forte al mizanscenei, ele trebuie luate ca atare, mai cu seamă că permit cineastei să dea roată deceniilor grele de comunism, să ne poarte, invers-cronologic, din zorii nouăzecismului înspre trista amintire a frontului sovietic. 

Triton capătă astfel o altă anvergură, una de-a dreptul epocală, care descrie prin gesturi mici, prin dorințe conjugale, prin grade de rudenie, un destin mai puțin triumfalist, dar la fel de sfâșietor, al unor existențe prinse în istorie.

De la ochii cu care tatăl își filmează familia sau cei cu care Popovici fixează părțile intime – și mai puțin intime – ale cunoscutelor sale și până la drama femeii care își aruncă focul de pasiune într-o scrisoare, Triton derulează și recreaază prin montaj (și un strop de ficțiune) saga unor oameni care, trăind sub vremuri fel de fel, au lăsat urme prin lume.

Victor Morozov

Critic de film și jurnalist. Scrie săptămânal pentru Scena9 și Dilema veche. A studiat teorie de film în Grenoble, Paris, Dublin.