Într-un interviu pentru Lincoln Center, regizorul Christian Petzold își citează mentorul, pe Harun Farocki, când vorbește despre cum tinde să-și conceptualizeze filmele ca trilogii, creând relații între ele. Filmografia lui e bogată în substraturi și legături meta- și intertextuale între filme. Ultimul lui film, Undine este primul film dintr-o serie de povești care vor avea cele 4 elemente ca laitmotiv (următorul va fi dedicat focului), dar are și o legătură intertextuală cu filmului anterior – Transit (2018). Paula Beer și Franz Rogowski reiau dinamica pe care personajele lor o aveau în filmul din 2018, într-un dublu mitic al lor, fără ca cele două povești să fie însă dependente una de alta. Undine nu depinde de Transit, este o poveste de sine stătătoare, dar pentru cine a văzut filmul anterior, legăturile sunt clare și conturează o a doua mitologie – mitologia lui Petzold. 

„O să mă iubești pentru totdeauna sau o să mori” este pactul care stă la baza mitului lui Undine, cunoscut cel mai bine sub forma nuvelei lui Friedrich de la Motte Fouqué, generând apoi diverse alte reinterpretări (operă, balet etc.), inclusiv citirea feministă din Undine geht a lui Ingeborg Bachmann. În schimbul promisiunii iubirii eterne, Undine, un spirit al apei, iese din lacul în care sălășluiește și îți este alături, în ce fel vrei tu. Dacă te răzgândești, în schimb, trebuie să mori. O poveste, așa cum tind să fie poveștile folclorice și basmele, nu foarte generoasă în termenii tipici ai autodeterminării femeii. Practic, e imaginea fetișizantă a superbei ființe mitice care stă mai mult dezbrăcată decât îmbrăcată și care nu își dorește decât ca regula jocului să fie respectată, însă nu neapărat din vreo miză personală. 

În filmul lui Christian Petzold, Undine ia forma unui ghid turistic în slujba Senatului care prezintă o serie de machete după diverse părți ale Berlinului și livrează discursuri despre istoria politizată a orașului construit peste o mlaștină, în vreme ce oscilează între două relații – cu Johannes (Jacob Matschenz) și Christoph (Franz Rogowski).

Filmul se deschide cu o despărțire, înregistrată pe chipul lui Paula Beer, încadrată într-un prim-plan. „Dacă pleci, o să trebuiască să te omor. Știi asta”, spune Undine în primele minute, și pare puternic disproporționat cu actoria subtilă, cafeneaua șic și cadrele austere. De aici începe basmul adaptat de Christoph Petzold și realismul magic al lui Undine. Imagini contemporane, simple, îmbogățite cu aura trecutului și a mitologiei. 

Deși orașul joacă un rol important în povestea lui Petzold, natura este purtătoarea magiei. La fel ca în filmele lui Miguel Gomes sau ale lui Apichatpong Weerasethakul, natura e un element vizual care plutește la marginea cadrului și contrastează cu fundalul urban, culorile reci, încadraturile terne. În Undine e greu să găsești un cadru care nu conține o formă sau alta de plantă, apă, sau o combinație între cele două, iar dacă acestea nu sunt prezente, secvența e dominată de câte un mic obiect totemic, investit cu puteri supranaturale (figurina unui scafandru, se dovedește a fi decisivă în viața unuia dintre personaje). De altfel, linia dintre viață și moarte este ea însăși traversată în ambele sensuri de mai multe ori, semnalizând în mod constant că nu mai suntem în planul real, ci în unul supranatural, al simbolului, magiei și misticului. 

Dacă o secvență e rece, aseptică, cum sunt cadrele cu Undine la muncă, rolul ei este tocmai să arate un spațiu secat de orice fel de mistic. Urbanizarea mănâncă spațiile magice. Vorbind despre istoria Berlinului, Undine menționează concretul care intervine peste spațiul natural-magic – o posibilă explicație pentru stilul rece, ușor agresiv, în care Beer livrează lungile prezentări despre istoria orașului. 

Apa este, evident, laitmotivul principal, iar Petzold plantează simbolurile la fiecare pas, reinterpretându-le – o fântână într-o cafenea, un acvariu, un rezervor, Berlinul în sine (construit peste o mlaștină). Toate sunt intersecții între lumea citadină, terestră și apa cu valențe supranaturale. Christoph lucrează ca scafandru într-un rezervor, iar Undine ca ghid între niște machete, amândoi trăind în simulări ale lumii celuilalt. Povestea lor de dragoste începe printr-un „botez” cu apa dintr-un acvariu spart.

Fără să fie în vreun fel minimalist, Undine este regizat într-un mod simplu, auster, având o atmosferă densă și bine susținută. Mecanica acțiunilor e simplă, însă efectele sunt mult mai mari. Povestea de dragoste a lui Christoph și Undine reiese din intimitatea dintre aceștia, din gesturi simple dar expresive, o coregrafie de îmbrățișări și atingeri. Petzold e atent la detalii, pe care le scoate în evidență prin acțiuni simple care setează imediat atmosfera, iar Franz Rogowski și Paula Beer sunt actorii perfecți, simpli și conectați, fără demonstrații, executând fiecare acțiune simplă, naturală, opacă. 

Deși procesul lui Petzold este inspirat de inițiativa feministă a lui Bachmann, deci și el își propune să revină cu o perspectivă progresistă asupra unei figuri mitologice sculptate prin privirea bărbatului, Undine-personajul nu are vreo psihologie complexă sau arc neașteptat. În final, ea este definită tot de poveștile ei de dragoste, cu pauzele ocazionale pentru job, fapt care spune mai multe despre universul tematic al filmului și regizorului, decât despre protagonistă. Beer plantează ceva din rădăcina mistică, alienată a unei creaturi mitologice, într-o interpretare opacă a unui personaj mai degrabă reactiv la diversele evenimente prin care trece, decât autonom și în controlul propriului destin. Practic, Petzold schițează trecerea de la un personaj complet lipsit de viață interioară, la un personaj guvernat de impulsuri erotice, care face totul pentru sau din cauza partenerilor lui.

„Undine” a câștigat Premiul FIPRESCI la Berlinale 2020 și  i-a adus Paulei Beer două premii pentru Cea mai bună actriță, unul la festivalul deja numit și unul la Premiile Academiei Europene de Film. În România, filmul este deja în cinematografe, distribuit de Independența Film. 

Alex Mircioi

Critic de film și teatru, cu niște experiență în zona producție de teatru. A scris și editat texte pentru Film Menu și Acoperișul de Sticlă, a colaborat cu mai multe publicații culturale precum AperiTIFF, Scena9, All About Romanian Cinema și Film. Iremediabil îndrăgostit de scriitoare și cineaste, întotdeauna are chef de un coming-of-age queer.