„Știi cum moare condorul?”, îl întreabă la un moment dat Virginio, protagonistul din Utama (Casa noastră), pe Clever, nepotul său venit de la oraș. Bătrânul Virginio este foarte preocupat de acest subiect: simte că propria moarte se apropie, dar, la fel ca tânărul nostru cioban autohton din Miorița, nu face nimic ca să o oprească sau măcar să o amâne, spre exasperarea nepotului său. 

Sigur, comparația cu Miorița poate părea distantă: Munții Vrancei sunt niște biete coline prin comparație cu Anzii, iar oile noastre pălesc la capitolul stil pe lângă lamele boliviene, cu ai lor cocheți ciucurași roz din urechi. Dar există o anumită înțelegere pastorală a vieții și morții care reușește să transcendă aceste distanțe. E vorba de acea atitudine deseori prost înțeleasă ca fiind pasivă, care poate fi rezumată astfel: Virginio nu se revoltă împotriva dispariției luminii. Sau cel puțin nu fățiș. Dacă totuși se revoltă, revolta îi este una interioară și stă, totuși, sub semnul acceptării. Iar această acceptare nu vine din pasivitate sau lașitate, ci dintr-un firesc al lucrurilor înțelese cu început și sfârșit.

Care sfârșit pare să vină pentru toți și toate: acțiunea filmului de debut al lui Alejandro Loayza Grisi, câștigătorul Trofeului Transilvania la TIFF-ul de anul ăsta, se petrece în timpul unei secete interminabile, punctate sonor prin tonuri aproape apocaliptice. Seceta îi face pe mulți locuitori ai izolatei comunități quechua din care face parte Virginio să-și părăsească pământul. El însă alege să rămână, în ciuda perspectivelor sumbre care se anunță. Și, iată, această încăpățânare cu care Virginio își acceptă soarta nu e cu nimic pasivă: din contră, el alege în mod activ, în ciuda oricărui motiv rezonabil și în ciuda insistenței nepotului său de a i se alătura la oraș, să nu-și părăsească casa.  

Chiar și în condițiile în care decizia lui Virginio nu îl afectează doar pe el, ci și pe Sisa, soția sa. Relația dintre el și Sisa stă în centrul filmului, poate mai mult chiar ca aceea dintre el și Clever. Grisi a ales să distribuie doar actori neprofesioniști în film, cu excepția lui Santos Choque, actorul care-l joacă pe Clever (care, de altfel, nu figurează oricum cu niciun alt rol pe IMDb). De această decizie depind o mare parte din meritele filmului. José Calcina și Luisa Quispe, actorii care îi joacă pe Virginio și Sisa, sunt căsătoriți în viața reală, iar asta se vede în tot felul de momente dintre cei doi. În primul rând, aceștia sunt un cuplu care pare că se înțeleg reciproc și fără a-și spune o vorbă. Asta nu-nseamnă că nu-și vorbesc: ce se feresc însă să facă este să vorbească despre lucrurile cu adevărat importante. Precum tusea prevestitoare a lui Virginio, pe care acesta încearcă să o ascundă de Sisa. Interacțiunile celor doi rămân însă extrem de calde, gesturile și replicile dintre ei având o familiaritate extrem de greu de trucat sau imitat, care este cu adevărat emoționantă. 

Virginio și Sisa vorbesc quechua, o limbă care, la fel ca tradițiile comunității lor, e la rândul său pe cale de dispariție, fie ea una lentă¹. Generația lui Clever, de pildă, nu vorbește quechua – fapt pe care bunicul său, care se agață de limba sa așa cum se agață și de pământul pe care trăiește, îl deplânge constant. Astfel, tensiunea firească intergenerațională dintre cei doi este dublată de această tensiune dintre quechua, limba pământului, și spaniola, limba colonizatorului. Într-una din secvențele cele mai interesante ale filmului, Virginio, Sisa și Clever cinează împreună, iar Virginio, frustrat, începe să vorbească cu Sisa în quechua, ca și cum Clever nu ar fi de față, pentru ca mai apoi să i se adreseze direct lui Clever, dar tot în quechua.

Ce e adevărat e că realitatea lui Clever nu seamănă deloc cu cea a bunicilor săi: venit de la oraș, el își petrece majoritatea timpului cu ochii în telefon (iritantul ton de mesaj de WhatsApp este folosit repetat, în mod ingenios, în film). Totuși, în ciuda faptului că Clever nu poate să înțeleagă vehemența cu care bunicul său se opune perspectivei unei plecări, el, urmașul său, este cel cu care Virginio alege să împărtășească sentimentul apropierii morții. 

Degradarea corporală pe care Virgino o simte e oglindită vizual de către degradarea climatică care afectează peisajele boliviene altminteri extraordinare. Convenția filmului tinde spre una a cadrului fix, deși Utama conține și câteva cadre în care aparatul se apropie și se depărtează de personaje (care, tocmai din acest motiv, reușesc să atragă atenția asupra lor). Dar în ciuda faptului că acele cadre naturale fixe, filmate cu obiective largi, care oferă fundalul filmului, sunt, fără discuție, foarte impresionante, ele au și o anumită factură de tip National Geographic, amintind mai degrabă de genul de materiale pe care aproape că te aștepți să auzi vreun narator cu accent britanic începând să turuie despre floră, faună și alte asemenea.

Aici, formația profesională îl ajută, dar îl și limitează pe Grisi: e de notat faptul că regizorul și-a început cariera ca fotograf, lucrând apoi ca director de imagine, în proiecte precum serialul documentar de televiziune Planeta Bolivia. În Utama, Grisi e deseori sedus de peisajele spectaculoase, așa că zăbovește languros pe ele și „caută” compoziții pe care să le speculeze vizual. Există însă o anumită mulțumire de sine în aceste cadre: e ca și cum regizorul se așteaptă ca măreția peisajelor naturale pe care le filmează să se transfere în mod automat filmului. Ei bine, molipsirea asta nu are loc, iar asta face ca momentele în care aceste tentative de automitizare sunt cele mai vizibile, precum secvența cu Virginio și condorul, deși interesante vizual, să nu aibă genul de impact pe care și l-a dorit, probabil, Grisi. Iar asta se datorează faptului că peisajele sale, pe cât de grandioase or fi, tot nu au forța chipurilor actorilor săi neprofesioniști. Din fericire, filmul are mult mai multe de oferit decât un simplu tur cinematografic al planetei Bolivia, iar aici, distribuția filmului se dovedește salvatoare.

Cât despre cum moare condorul, răspunsul este: cu stil.

1. De altfel, Utama e o raritate și doar prin simplul fapt că e un film de ficțiune de limbă quechua.

Codrin Vasile

A studiat regia la UNATC, unde a scris articole pentru Film Menu și o licență despre filmografia timpurie a lui D.A. Pennebaker. Îl preocupă fotografia analog și video art. Speră la o ediție Criterion a Shrek 2. Face filme.