Printre foarte puținele suveniruri care-au rămas cu mine în urma ediției din 2018 a TIFF Transilvania se numără un sublim eseu video despre tenismenul John McEnroe. Purtător al unui remarcabil fler de-a trece de la analiză la epifanii lirice, Julien Faraut, regizorul Imperiului perfecţiunii (2018), s-a întors la arhivele sportive pentru și mai mult, multă, multe – mitologii, ideologii, cinema. 

Vrăjitoarele Orientului (2021) i le promiteau pe toate, inclusiv un titlu îndestulător. Doar că vrăjitoarele nu-s vrăjitoare, ci foste voleibaliste; unele legendare, de altfel, care de-a lungul anilor ’60 au uimit lumea cu 258 de victorii consecutive, în așa măsură încât presa sovietică le-a numit astfel ca să țină loc de inefabilul stării de fapt. Povestea lor a ajuns pe mâna lui Faraut în trei tipuri de material – interviuri luate recent de-a lungul unei călătorii de-ale cineastului în Japonia, diferite documentare franceze șaizeciste care le-au imortalizat meciurile mari ori cantonamentele mărunte, și fragmente din animeuri tematice devenite șic în urma tele-eroizării lor. 

Câțiva ani mai târziu, presa franceză pare să fi găsit cuvintele trebuincioase – femeile astea de două, hai treizeci de ani, unite-n echipa proletară Nichibo Kaizuka, trec prin iadul pe pământ la antrenamentele conduse de Hirofumi Daimatsu; totul pentru a ajunge în rai pe pământ, anume pentru înnobilarea eforturilor postbelice ale Japoniei de schimbare la față. În caz că dau greș, vorba lor, se mută-n România. 

Regizorul nu găsește aceeași narațiune în vorbele femeilor, acum pensionare – asta le-a fost tinerețea, dureroasă și frumoasă, nu mai puțin glorioasă. Filmu-i împovărat de aspectul materialului recent, care-i teribil de banal. Se simte un compromis acolo, tocmai în negocierea intimității. Vedem rutină, însă nu emoție – o reuniune modestă, drumuri cu autobuzul, ore de sport, antrenamente, chiar și o conversație telefonică cu fiica uneia dintre fostele lor colege care acum e bolnavă. La un loc cu crâmpeie biografice, unele dureroase, însă povestite jovial, ce obține Faraut e coerent, însă fad. Reticiența lor de a-și vedea antrenamentele de șase zile pe săptămână cu ochii deschiși și sufletul închis adjudecă toată treaba – anii tinereții rămân la aparținătoare. 

Noroc că Faraut e un mare cineast; eseist, însă mai ales bricoleur. Știm deja că sportul e cea mai înaltă formă de cinema, doar ne-au dovedit-o inși dintre cei mai feluriți, fie Leni Riefenstahl, Serge Daney, ori Corneliu Porumboiu. Ce-i remarcabil la povestea voleibalistelor de la Nichibo Kaizuka e cât de percutantă s-a dovedit a fi pentru cultura pop japoneză.

Atunci când stăpân pe material e nimeni altul decât el, iar asta se întâmplă doar în found footage, cineastul se dedă unei cochetării formale similară cu remixurile de club. În speță, bucăți dintr-un documentar ce prezintă meciul japonezo-sovietic din ’62 bubuie în ritmuri de trip-hop cot la cot cu inserturi din animeul tematic Attack No. 1 (1970). Altundeva, bubuind la rându-i, materialului cu antrenamentul sportivelor îi fuge ecranul de sub picioare – se rotește, unduiește, stă puțin și o ia de la capăt. Unde se mai găsesc asemenea cineaști generoși? Suspansul pe care o minge îl transpiră odată ce se pune-n mișcare ne e cunoscut tuturor. La fel și puterea crainicilor de a narativiza pe sărite. Însă să le combini cu nonșalanța animeului de-a tușa, cu giumbușlucurile-i prin care orice corp face o piruetă triplă înainte de-o manevră grandioasă, asta înseamnă să înțelegi puterea de atracție a filmului. Uneori, cinemaul e doar despre cadouri. Faraut știe să le aleagă pe acelea care ne fac să jubilăm. 

Mișcați-vă!, primiți!, urlă muzica de club; asta-n situația unui documentar despre imnuri.

Călin Boto

Curator de film, scriitor și redactor, membru al comitetelor de selecție ale BIEFF și Woche der Kritik. Membru FIPRESCI și alumn al atelierelor de critică de film organizate de festivalurile de la Sarajevo, Varșovia și Locarno. Susține un curs despre critică și analiză de film la UNATC. A curatoriat programe pentru Cinemateca Română, Short Waves, V-F-X Ljubljana, Trieste Film Festival, precum și retrospectiva bucureșteană a Il Cinema Ritrovato on Tour din 2024 și 2025.