Wonder Woman (aka Diana Prince, în numele de civilă), personajul din comic book-urile scrise de William Moulton Marston, are o istorie excentrică și cel puțin interesantă, cu o premisă vădit feministă (de altfel, Marston însuși era un feminist declarat, cu viziuni poliamoroase șamd): jumătate zeiță, suflată în lut de Zeus, s-a născut pe o insulă amazoniană populată în exclusivitate de femei, unde niciun bărbat nu a pus piciorul vreodată. În ciuda strădaniilor mamei sale de a-i ține puterile sub frâu, Diana și le descoperă antrenându-se cot la cot cu amazoanele pentru un război prezumtiv cu Ares, zeul războiului. Spre deosebire de comic books, erotizate și ludice, unde Wonder Woman călătorește prin tot felul de ținuturi bizare (unul, de pildă, e Grown-Down Land, în care copiii îi oblăduiesc pe adulți și-i obligă să ia pastile care să-i facă mici și obedienți), reprezentarea ei din filmele DC (interpretată de Gal Gadot) e mai curând moale și plicticos de chibzuită; la Zack Snyder (regizorul Justice League și Batman vs Superman), aparițiile sale episodice duceau lipsă de un arc narativ care să nu o lege ombilical de vreo prezență masculină sau de forță musculară. Golul ăsta va fi umplut parțial de o trilogie regizată de Patty Jenkins (regizoarea lui Monster, 2003, în care Charlize Theron, transfigurată, se transformă într-un female predator pentru a aduce pâinea pe masă pentru iubita ei): Wonder Woman (2017) și Wonder Woman 1984 (2021), ultimul film urmând să apară anul viitor. În fine, promisiunea de a face dinamită din narațiunea standardizată a filmelor cu supereroi masculini nu e împlinită din varii motive (în ciuda rarității cu care putem vedea un blockbuster regizat de o femeie, un astfel de produs trece prin hârțogăraia dictată de bărbați). Sunt momente, atât în Wonder Woman (2017) cât și în WW 1984, când Jenkins își permite să fie tăioasă – de pildă, în ciuda naivității Dianei Prince în fața universului citadin (care e o nebuloasă dominată de bărbați), afirmă că masculii sunt indispensabili pentru procreere, dar nu și pentru plăcerea feminină. Alteori, după cum voi discuta mai jos, toate intențiile acestea ajung să rămână simple declarații fals-pozitive, superflue, care pălesc în fața unui plot neguros, unde tot bărbații ies mai glorioși.

În Wonder Woman, Diana părăsește cuibul amazoanelor pentru o cauză nobilă, după ce Steve Trevor (Chris Pine), un pilot englez, aterizează în plin război mondial cu nemții pe plajele zeițelor; fascinată de el, dar și de ideea de a salva lumea de la amenințarea iminentă a nemților, ale căror intenții de expansiune și cotropire sună masiv a Ares, îl urmează orbește. Ajunsă în Anglia, Diana e o sălbatică neinițiată, iar Steve hiperventilează în încercările de a o domestici: îi dă haine de civil, o pune să poarte corset, îi povestește despre iubire și singurătate; cu alte cuvinte, e o reluare a plotului born sexy yesterday (unde femeile, de regulă picate din cer, extraterestre și singure, sunt instruite de bărbați absolut banali, dar care în ochii lor devin excepționali tocmai fiindcă le ghidează prin lume). În fine, dacă războiul e câștigat în final doar datorită eforturilor Dianei, Steve se sacrifică și moare pe front. Wonder Woman 1984 o vede decenii mai târziu pe Diana, singură și încă îndurerată, intervenind sporadic în mici furtișaguri de mall – în mare, o civilă care studiază arheologia. Prima bucată e cu adevărat valoroasă, fiindcă discută despre experiențe feminine; alături de ea ajunge să lucreze Barbara Minerva (Kristen Wiig), un gemolog timid și clumsy, spectral diferită de Diana (de la detalii minore ca mersul pe tocuri, pe care nu-l poate stăpâni în niciun fel, până la vulnerabilitatea în fața bărbaților). Paradoxal, personajul lui Wiig e străbătut de caricatură, chit că una inofensiv-feminină, în sensul că invizibilitatea ei în societate e datorată stângăciilor cu care interacționează social. Într-una din secvențe, Barbara e hărțuită de un bărbat pe stradă, iar Diana intervine și o salvează (un rara avis în filmele cu supereroi, iar Jenkins chiar îi alocă spațiu) – e o realitate a femeilor singure din lume, cu care ele se confruntă în fiecare zi, iar comunicarea tacită dintre protagonistă și victimă e cel puțin înduioșătoare.

Din punctul ăsta, plotul devine de-a dreptul hiperbolic (de aici sentimentul iremediabil că asist la o compilație pop între Raiders of Lost Ark și Back to the Future) cu ocazia apariției unei pietre antice, infuzate cu magie neagră, care împlinește orice dorință de pe Pământ. Diana își dorește să îl revadă pe Steve, Barbara își dorește să fie ca Diana, pentru a se apăra împotriva bărbaților, un petrolist local ajunge să stăpânească lumea și, ca să fie felul de mâncare complet, toate astea au loc în plin consumerism (și-atunci, alegerea acestui moment particular din istoria SUA nu e întâmplător, e o epocă a consumului necontrolat, a hegemoniei televiziunii șamd). În lumea asta a tuturor posibilităților, Steve apare reîncarnat într-un bărbat obișnuit și devine, la rândul lui, un born sexy yesterday, un bărbat vulnerabil care nu știe să se îmbrace și e speriat de bombe, pe care Diana trebuie să-l instruiască. Nu aglomerarea imensă de acțiuni decredibilizate deranjează cel mai mult, ci felul în care narațiunea se dărâmă la propriu. Tot ce prima parte construiește, a doua răstoarnă iremediabil: Diana e prinsă între a renunța la propria dorință și a salva lumea de dorințe propagate la refuz (oamenii ajung să-și dorească ferme în mijlocul orașului, milioane de dolari, moartea altor persoane) – e o dictatură bombastică a hedonismului. Barbara, super empowered, se convertește într-un villain misandru care se răzbună pe bărbații care au umilit-o, dar și pe oricine pune în pericol piatra (fiindcă asta ar însemna pierderea puterilor și decăderea în normalitate). E în continuare deranjantă dependența lui Prince de relația ei cu Trevor – fiindcă asta arată că nici măcar într-o convenție narativă feministă o femeie nu poate fi definită de altceva decât de romantismul ei; la fel, prin faptul că Barbara ajunge un villain răzbunător nu rezolvă în niciun fel chestiunea abuzurilor bărbaților, ci doar o inflamează. E prea puțin din viața interioară a protagonistei de explorat, deși Jenkins îmbogățește filmul cu un flashback colorat din copilăria ei, când participă la un soi de joc olimpic al amazoanelor – e ca și cum ar fi redusă la două lucruri, educația dată de luptătoarele amazoniene și dragostea neîmplinită cu Trevor. Unii critici văd în lipsa de sexualitate a lui Wonder Woman o bubă – și într-adevăr e vizibilă, cel puțin comparativ cu erotismul din comic book-uri. Explicația reductivă ar fi că Jenkins și-a dorit s-o portretizeze pe Wonder Woman mai puțin ferită de spectrul male gaze-ului; doar că e ceva la fel de problematic în a-i nega personajului altceva decât salvarea umanității. Paradoxal, filmele DC sunt foarte îngăduitoare cu supereroii masculini, care au o viață romantică împlinită majoritar (Superman + Lois Lane, de pildă) sau o independență totală (Batman), astfel că e greu de înțeles de ce Wonder Woman e portretizată așa standardizat. 

Nu știu în ce măsură putem vorbi de o forță auctorială în filmele cu supereroi, în ciuda faptului că, iată, tocmai a apărut pe HBO MAX Zack Snyder’s Justice League, versiunea director’s cut a filmului lui Snyder din 2017 (filmul, întins pe mai bine de patru ore, e un cut în format 4:3 cu toate hachițele lui Snyder, cu lupte în slow motion, mai mult character development și mai multă narativitate, lucru care deseori i se reproșa regizorului); e limpede însă că astfel de filme nu au cum să devină o normă, ci sunt o simplă excepție corelată cu criza financiară cauzată de pandemie. In extenso, probabil că așteptările mele legate de Patty Jenkins și franciza Wonder Woman sunt și ele datate – nu toți regizorii de la Hollywood ajung să-și reediteze filmele și să le relanseze la 4 ani de la premieră, cu atât mai mult cu cât impulsul lor creativ e mai mult sau mai puțin controlat. Judecând la rece, Wonder Woman 1984 e un simplu balonaș escapist de săpun, menit să distragă atenția de la incertitudinea de afară. E hilar că am văzut în vria consumeristă din film un fel de scenariu-oglindă al începutului de pandemie, când oameni în toată firea se duelau în supermarket-uri pentru mai multă făină – nici măcar nu a fost nevoie de o piatră magică pentru a scoate la iveală ce ne dorim cu adevărat. 

Georgiana Mușat

Georgiana Mușat e critic de film și jurnalist, masterandă UNATC. Are o memorie de elefant și inima cât un purice când aude de Terrence Malick. Scrie o lucrare interminabilă despre femei roboți. La Films in Frame scrie rubrica lunară Panorama.