Când Willy Wonka jucat de Gene Wilder intra pe scena ecranizării de Mel Stuart în 1971 a romanului lui Roald Dahl, se întâmpla după ce filmul construise răbdător așteptarea unui personaj excentric cu o fabrică de ciocolată – cea mai bună din lume – în care nu pusese nimeni piciorul decenii întregi. Când se deschid ușile fabricii și Wilder iese șchiopătând spre poartă, chiar îți ții respirația și ți-o recapeți după ce face o tumbă și ia în primire copiii cu bonomia lui aparentă, contrazisă la tot pasul în periplul nebunesc care urmează.

Asta lipsește din Wonka, noul film regizat de Paul King, despre aventurile de tinerețe ale ciocolatierului interpretat de Timothée Chalamet: un moment, orice moment, în care să-ți ții respirația datorită unei tensiuni, unui mister, unui posibil pericol sau idiosincrazii care să te scoată măcar o clipă din confortul dulce. E ca și când ai gusta o ciocolată cu alune pisate până dispar cu totul în loc de alune întregi.

Povestea e plasată într-un oraș european nenumit, cu un look & feel victorian suficient de generic multicolor cât să inducă mai degrabă un efect de amorțeală crăciunească decât unul de levitare din scaun pe care ar provoca-o leviciocolatele. Unul dintre meritele filmului e totuși că îmbină CGI cu multe efecte practice, reușind să fie mai mult decât o succesiune de screensavere, iar scenografia, coregrafia și muzica, deși nememorabile, sunt plăcute, aproape emoționant de clasice în registrul de musical. Aventura se petrece într-o atemporalitate care nu prea are nimic de-a face cu cea plină de potențial a lui „odată ca niciodată” din basme; intriga se așază pe dihotomii sociale parțial dickensiene, parțial capitaliste, ambele manifestate cu aceeași rapacitate. 

Tânărul Willy nu are un sfanț în buzunar, dar „are un vis”: să împartă ciocolatele lui excentrice cu toată lumea. Din prima seară când ajunge în oraș, e păcălit să se cazeze ieftin la spălătoria doamnei Scrubbit și să semneze un contract cu multe aliniate scrise ilizibil, pentru ca a doua zi să descopere câte costuri suplimentare i s-au adăugat și să fie obligat să lucreze la spălătoria lor 27 de ani ca să-și achite datoria. Apoi, când încearcă să-și vândă ciocolatele în Galeriile Gourmet, e luat în vizor de Cartelul ciocolatierilor compus din trinomul delicios Slugworth-Prodnose-Fickelgruber, villains care mituiesc poliția să aibă grijă de „concurență” cu munți de ciocolată bine-ascunși într-un subsol secret sub o biserică a ocultei ciocoholicilor. Cum ar veni, nici ce e sfânt nu scapă de tentația dulcelui păcat. Din aceste două scheme sociale construite pe exploatarea „sărmanilor”, Wonka iese prin inventivitate, ingenuitate, în secvențe muzicale bine coregrafiate de „heist” și „great escape”.

În spălătorie, Willy întâlnește grupul de adjuvanți de basm care vor contribui, fiecare în felul lui, la ieșirea din captivitate și la punerea pe picioare a visului său, un supporting cast care putea fi excepțional dacă li se dădea puțin mai mult de lucru din scenariu: Olivia Colman e hangița cotoroanță Scrubbit și, alături de Tom Davis ca Bleacher, formează cuplul de exploatatori ai visătorilor inocenți, Jim Carter e contabilul Abacus Crunch care se remarcă în galeria din spălătorie cu o combinație superbă de gravitas și comedie, iar Paterson Joseph îl joacă pe nemesisul Slugworth ca pe un afacerist venal la patru ace, demn de a fi liderul cartelului. Delicatesa filmului e Hugh Grant jucând un Oompa Loompa răzbunător care vine nopțile să fure ciocolatele lui Wonka, dar sfârșește prin a salva eroul tocmai ca să-și încheie socotelile.

Micuța Noodle (Calah Lane) completează tabloul de personaje secundare devenind cea mai bună prietenă a lui Willy, confidenta și „misiunea lui”: dincolo de visul său de a vinde ciocolată, promisiunea pe care i-o face ei, „să-i ofere o viață mai bună” odată ce ajunge să-și deschidă magazinul, devine impulsul care duce povestea mai departe. Cei doi împărtășesc aceeași rană: mama lui Willy a murit, mama lui Noodle a abandonat-o în spălătorie. Cu gluma recurentă despre Noodle care suferă de „sindromul orfanului”, categoria asta prin ochii căreia o întreagă literatură a atacat probleme de clasă e diluată aici, adăugându-i-se jargonul contemporan al diagnosticelor. Orfanul nu mai e o categorie socială (unde să și fie, societatea din film e schematic generică), e un „sindrom”.

Dacă m-a mișcat ceva în tot filmul a fost în penultima scenă, când Wonka dezleagă misterul despre originile lui Noodle și legendara linie melodică „Hai cu mine…” vine peste momentul când o duce să-și cunoască, finalmente, mama. Acest „hai cu mine…” invita, în filmul din 1971, doar la intrarea într-un test din care cel mai „bun copil” va moșteni fabrica de ciocolată, era despre Wonka și predarea ștafetei. Aici melodia își schimbă valența și se încarcă de fapta bună pe care Willy o face pentru Noodle din bunătatea și puritatea inimii lui. Cum unul dintre mesajele filmului – livrate in absentia de mama lui Willy – e că „nu contează cât de bună e ciocolata, contează cu cine o împarți”, aproape te întristezi când știi cât de singur și crud o să fie bătrânul Wonka închis în fabrica lui doar cu ajutoarele Oompa Loompa.

Wonka se deschide cu zâmbetul molipsitor al lui Timothée Chalamet cățărat pe catargul corabiei care îl aduce în oraș și se închide tot cu el începând să-și vadă visul cu ochii; iar între băiatul care se întoarce după șapte ani inițiatici prin toată lumea ca să strângă cele mai ciudate ingrediente posibile pentru ciocolatele lui și micul antreprenor care pune temelia viitoarei fabrici ce va face istorie cinematografică nu e nicio schimbare sau maturizare, nicio umbră care să-l facă memorabil. Și nu poate să iasă un personaj memorabil doar pe umerii talentului incontestabil de performer al lui Chalamet (cu rolul ăsta și cu prestația din cele două apariții la Saturday Night Live, tânărul actor pare să confirme cât de bine îi vine și pălăria de comedie). 

Sigur, registrul asumat e al unei povești de familie de Crăciun, un feel-good fără pretenții și fără tensiuni și nu e nimic în neregulă cu asta; însă aici filmul pierde cel mai tare în comparația cu originalul. Excentricitatea edulcorată a tânărului Wonka lucrează doar pe plus, pentru efecte comice și spectaculare reușite, dar lipsite de mister. „Puterea imaginației și a visării” se golește de sens și magia lucrează doar ca un instrument luat de-a gata, manifestarea ei monocordă nu are nimic inițiatic sau înălțător, chiar dacă formele pe care le ia sunt plăcute la vedere în cele două ore de vizionare.

Wonka rulează în cinematografele din țară din 15 decembrie.

Alexa Florescu

După 10 ani petrecuți în industria de carte, lucrează acum în publicitate. Are carnet de bilete la Elvire Popesco și abonamente la toate rețelele de streaming. Primul regizor pe care l-a cunoscut a fost Taika Waititi la prima ediție a festivalului de film horror de la Biertan. Când nu face account management și nu scrie despre filme, stă cu orele pe o insulă din IOR.