Yannick se poate vedea în perioada 21-31 martie, în cadrul Festivalului Filmului Francez. Programul poate fi consultat aici.

Scena are doi dictatori: artistul se teme de dictatura publicului, iar publicul acuză dictatura artistului. În fond, după cum pune problema Yannick (Raphaël Quenard), un spectator de teatru care decide frustrat să se răscoale în timpul unei absolut jenante piese de bulevard, ce nu-i spectacolul decât un mod de a ține publicul ostatic pe scaun, fără să aibă voie să sufle?

Maestrul farceur Quentin Dupieux se întoarce cu o fabulă savuroasă – și scurtă, ca să nu se plângă nimeni de abuz – în care sunt exorcizate cathartic, adică cu pistolul în mână, marile tensiuni dintre artă și public, subliniind ridiculitățile care se află de fiecare parte. Satira se răsfrânge în două: ce ni se revelează ca absurd sunt deopotrivă instituția burgheză a teatrului, care se autoflatează cu prețiozități, și publicul, care a căzut pradă unei recepții populiste a artei.

Revendicările teroristului de teatru Yannick sunt simple, își cere drepturile ca spectator: el a depus un efort ca să vină la piesă (și-a luat concediu și, mai precis, a făcut 45 de minute pe drum plus încă alte 15 minute pe jos!), iar actorii de pe scenă-și bat joc de el, aburindu-l cu „subiectivități” și alte cuvinte mari. De cealaltă parte, actorii (interpretați de Pio Marmaï, Blanche Gardin, Sebastien Chassagne) parcă n-au nicio vină, iar tocmai asta e culpabil pentru că pare că n-au nici cea mai mică legătură cu piesa infectă pe care o joacă – dar pe care sunt pregătiți să o apere, mai degrabă din orgoliu decât pentru adevărate calități artistice. Simpatizezi pe rând cu fiecare, pentru că, evident, Yannick nu știe sau nu înțelege prea multe despre artă, dar parcă are dreptate despre toată această adunătură din teatru, ba chiar am putea spune că în teroarea exercitată de acesta se ascunde o dorință oarecum pură și inocentă de a da publicului înapoi ceea ce este al lui. Piesa mai bună pare să fie tocmai cea pe care o scrie Yannick, cu greșeli gramaticale cu tot, și pe care cei trei actori o interpretează sub amenințarea armei, întrucât până și restul spectatorilor din sală arată în sfârșit că se distrează cu adevărat.

Dupieux face din personajul lui Yannick un reprezentant al unei anumite porțiuni de public care îi împărtășește frustrările  – avem de a face cu un spectator non-ideal, pentru că este exact acel individ căruia arta înaltă a decis că nu i se adresează și pe care l-a îndepărtat. Pretențiile sale nu sunt complet deplasate, ce acuză el, ca paznic de noapte, spunând că a venit la teatru să se simtă mai bine și a ajuns să se simtă mai rău, e rezultatul disprețului pe care elitismul în artă îl exercită față de clasele muncitoare. Dorința sa de a veni la ceva care să-l distreze e ceva onest și ușor de compătimit. Arta nu se face, oare, pentru oameni? Dar, așa cum pune Dupieux problema, în acest clivaj între artă și public nici spectatorul nu este inocent. Terorismul lui Yannick face din el și expresia acelui spectator virulent, care „știe mai bine” și invalidează opiniile avizate, care încolțește artiștii și criticii cu „părerea mea” și „subiectiv”; e tocmai acea rană deschisă a discuției contemporane despre devalorizarea nu numai a artei, ci și a specialistului în artă. Yannick se întâmplă într-o sală de teatru, dar se aplică la fel de urgent și cinemaului: să luăm numai aprinsele discuții de pe rețelele sociale stârnite de „film-bros” de pe TikTok care refuză majoritatea cinemaului de artă și ridiculizează actorii și regizorii care mai menționează câte un Bergman în interviuri, cerându-le în schimb să menționeze filme mai populare, nu „obscurități”.

Arta nu se face, oare, pentru oameni? Dar, așa cum pune Dupieux problema, în acest clivaj între artă și public nici spectatorul nu este inocent.

Filmul lui Dupieux nu găsește neapărat un răspuns la aceste contradicții, dar le exorcizează, pentru moment, printr-un absurd hilar. Yannick nu alege neapărat vreo parte sau cel puțin nu-i invalidează pretențiile „antagonistului” său, e capabil să vadă onestul din ele și pune marea problemă a așa-ziselor datorii pe care artiștii le au față de spectator – dar, totuși, îl caracterizează un pic prea grosolan pe spectatorul răzvrătit, cât să îți dai seama că există o anumită parte care îi este mai simpatică. Aici poate se strecoară și bubele farsei lui Dupieux – personajul lui Quenard e poate prea caricatural ca paznic de noapte neșcolit, care n-a folosit în viața lui un laptop (cam neverosimil), ceea ce dezamorsează din întrebarea esențială pe care filmul o pune despre cui i se adresează arta.

Ce face Yannick delectabil e tocmai talentul lui Dupieux de a împleti bășcălia cu pretențiozitatea într-un mod în care puțini reușesc și, mai ales, într-un mod în care există tot timpul o conștiință de sine autoironică. Dupieux se joacă cu excesul și cu convenția, dar exact atunci când coarda se întinde prea mult știe de obicei să se oprească – și de asta poate majoritatea filmelor sale sunt scurte. Alt exemplu în acest sens e celălalt film lansat de Dupieux anul trecut, Daaaaaalí!, poate chiar mai bun decât Yannick în cât e de absurd. Daaaaaalí! se absolvă conștient de monumentalitatea cu care vine o ecranizare pe subiectul Salvador Dalí și cade într-un ridicol și mai mare decât ar fi fost pregătit însuși artistul. Dacă Yannick se concentrează mai mult pe dume de dialog și de situație (scena unui teatru parizian neoferind prea multe opțiuni vizuale), Daaaaaalí! e un asalt continuu de glume și gag-uri vizuale unul după altul, și mai evidente și mai rafinate, din care e greu să te oprești din râs – chiar dacă mai râzi, din când în când, și pentru că unele sunt absolut tâmpite.

Ce tâmpenie!, în sens pozitiv, e și sentimentul cu care te lasă Yannick, care, chiar dacă nu poate rezolva clivajul dintre artă și public, reușește măcar ceea ce personajul său principal își dorește cu mare ardoare ca spectator: distracție, scurtă, simplă și la obiect.

Dora Leu

A absolvit la UNATC o licență în regie de film și un master în filmologie și a studiat în paralel și istoria artei. Colaborează și cu Acoperișul de Sticlă și e fost redactor coordonator al revistei FILM MENU. Se dedică în principal cinemaului japonez din anii '60-'70 și trupelor recente de post-punk irlandez. Încă ține în portofel o poză cu Leslie Cheung.