Nu mai știu exact când mi s-a fixat în minte titlul ăsta clickbait, posibil chiar înainte să văd Kinds of Kindness, anticipând cumva zgomotul pro și contra care se iscă de obicei în jurul filmelor lui. Nu e vorba că filmul lui Lanthimos n-ar bifa niște așteptări artistice, și nici că ar avea ceva în comun cu filmul lui Radu Jude – deși legături s-ar găsi dacă ar sta cineva să le caute. Și tocmai aici e problema, suprainterpretarea, nevoia de a găsi firul roșu, care funcționează identic pentru cei care (zic că) l-au găsit și pentru ceilalți, detractorii: tot excavând după înțelesuri ascunse, filmul ca experiență e îngropat sub balast.

Iar experiența mea cu acest film a fost în condiții care ar oripila puriștii cinemaului și în răspăr cu pedigree-ul festivalier al lui Lanthimos și discursul critic din jurul operelor lui încifrate, trimiterile la tragedia antică și la dicționarul de simboluri cu care cinefilul e dator să vină la un film de-ale lui. L-am văzut la el acasă, acolo unde a început acest Greek Weird Wave, într-un cinema de vară cu vedere la Acropolă, în condiții 3D (zgomot de popcorn și nachos, ocazional fum de țigară), și într-o versiune distributor cut: pauza a intrat fix la jumătate într-o scenă de mare tensiune dramatică, o tăietură de „montaj” arbitrară care a împărțit tripticul lui Lanthimos în două acte egale. Freeze-frame pe un prim-plan cu Jesse Plemons (premiu pentru cel mai bun actor la Cannes cu rolul ăsta), ca să-și facă publicul un refill.

Mai precis, Plemons a împușcat premiul cu 2 dintre cele 3 interpretări pe care le are aici – în ultimul segment din Kinds of Kindness, rolul lui e mult diminuat, îi ia fața Emma Stone cumva simetric cu segmentul de început când Stone e la rândul ei apariția episodică. Kinds of Kindness sunt 3 la număr – 3 mediu-metraje unite tematic și ca distribuție –, și evident că numai acte de bunătate nu sunt, nu-i nicio mirare aici pentru cine a văzut măcar un film de Lanthimos (iar acum urmează să vadă 3 deodată). Bunătatea aici e oferită pe tavă, stoarsă picătură cu picătură (de sânge de multe ori) din niște victime benevole care fac tot ce pot ca să renunțe la liber arbitru în favoarea unei higher power (șef, soț, guru) – și în această cursă de eliberare demonstrează însăși esența conceptului: oamenii sunt capabili de orice.

În primul segment, Plemons joacă un corporatist (Robert) a cărui întreagă viață e planificată în biroul CEO-ului (Willem Dafoe), de la culoarea puloverelor turtleneck pe care le poartă zilnic, la orarul de sex cu soția, la păhărelul de whisky înainte de culcare. În schimbul acestei existențe impuse la milimetru și kilogram (mâncatul, slăbitul, greutatea și măsurătorile de tot felul în general, sunt preocupări constante în film), Robert primește de-a gata toate formele succesului golite de orice bucurie: job, mașină, nevastă, casă și tot felul de artefacte ale rebeliunii pe post de instalații de artă, alese personal de șeful cel mare, toate parcă pentru a-i aminti cât de neliber este (racheta țăndări a lui John McEnroe, casca plină de sânge a lui Ayrton Senna). 

În fața ultimei grozăvii impuse de la centru – trebuie să provoace un accident de mașină mortal, iată ce nebănuite sunt căile upper managementului –, Robert se revoltă moral și existențial. Accidentul are specificații foarte clare, e asigurat că n-o să se aleagă decât cu câteva zgârieturi, un ritual cum ar veni, dar el nu e pregătit pentru acest act de credință. Ce urmează sunt practic consecințele acestui refuz, încercările protagonistului de a negocia cu puterea superioară, de a cărei bunăvoință nu se poate dispensa (bunăvoință, bunătate, iubire, toate condiționate) la pachet cu nevoia ca altcineva să ia deciziile (pentru că în cazul ăsta înseamnă că există un plan, nu e totul aruncat de zaruri).

Plemons aduce în acest rol ceva din ingenuitatea personajului jucat în Breaking Bad – capabil și aici de acte de violență neanunțate de nimic, dar perfect explicabile tranzacțional, și executate fără pic de răutate, plăcere sau raționalizări ale vinovăției. Cu atât mai neliniștitoare interpretarea aici, cu cât personajul are foarte multă rotunjime psihologică, spre deosebire de serialul pomenit, unde puteai lesne să pui comportamentul pe seama unui diagnostic medical (să nu uităm că absurde sau fantastice sunt doar situațiile în care Lanthimos își pune personajele, altfel personajele rămân cât se poate de ancorate în real – chiar și atunci când regizorul impune un stil de interpretare în afara convențiilor realiste). În fine, insist atât de mult pe Jesse Plemons pentru că pentru mine a reprezentat principala unitate cu care se poate măsura filmul ca întreg fără să dea cu rest, singurul nume din distribuția rotativă ale cărui 3 roluri au continuitate (cel puțin una pentru care nu sunt necesare contorsionări hermeneutice).

În segmentul de mijloc, același Plemons joacă un polițist devastat de dispariția pe mare a nevestei biolog marin (Emma Stone). Când nimeni nu mai spera, nevasta e adusă acasă cu câteva răni minore, dar nu tocmai identică la măsurătoare (pantofii n-o mai încap), plus cu ceva probleme de comportament și apetit (vrea să domine sexual, îi place acum tortul de ciocolată și plutește în aer o vagă sugestie că a supraviețuit canibalizându-și colegii de expediție). Narativ vorbind, segmentul e o variație a efectului rashomon, Lanthimos se joacă fără subtilitate (în sensul că nu-l interesează dozajul, nu că i-ar lipsi abilitățile) cu mărturiile contradictorii ale celor doi, de la paranoia evidentă a polițistului din ce în ce mai convins că femeia de lângă el e o necunoscută (un soi de clonă malefică), la istoriile bizare ale soției despre cum a supraviețuit cu ajutorul unor patrupezi binevoitori. 

Chit că fără subtilitate, la final echilibrul e perfect, nu știi pe cine să crezi. Faptul că Lanthimos adaugă un strat de violență domestică niciodată clarificată e în egală măsură indiciu (e un ecou care tranzitează toate episoadele, iar relațiile de putere se așază de cele mai multe ori pe falii de gen, cu femeile victime colaterale indiferent de genul agresorului), dar și joc pervers cu nervii spectatorului pentru că nu ți se dă niciodată satisfacția de a ști și parcă e prea evident (e și polițist pe deasupra). Până la final nu știi cine spune de fapt adevărul, dar e clar cine ține în mână cuțitul. În ciuda aberațiilor care atârnă egal de-o parte și de alta, interpretările sunt clar în dezechilibru: acte de bunătate și sacrificiu într-o parte (personajul lui Emmei Stone), răutate și ură absolută de cealaltă parte (înfricoșător ce reușește Plemons aici, să imprime o aproape-fizicalitate violenței verbale, dacă cuvintele ar putea ucide…).

În segmentul final, Plemons și Stone sunt un duo apostolic (Andrew și Emily) trimis în căutarea unei femei cu puterea de a învia morții, de către liderii cultului sexual-religios din care fac parte. Când li se termină apa sfințită cu lacrimile cuplului conducător (Hong Chau și Willem Dafoe), cei doi parteneri se întorc la matcă pentru a-și umple bidoanele și a-și primi recompensa: fiecare membru al cultului poate alege între a face sex cu ea sau el. Inubliabil Willem Dafoe, plimbându-se printre enoriași ca un satir binevoitor, în slipul lui roșu (un soi de Jacques Cousteau gata să exploreze adâncurile sexualității umane), ce revine în această ultimă parte la un rol de creeper care cere supunere totală, dar se și se oferă total membrilor comunității (iată un fel de a arăta kindness… ca toate relațiile din acest film, nici aici nu e urmă de coerciție). În segmentul de mijloc, Dafoe apare foarte puțin, ca tatăl naufragiatei jucate de Emma Stone – cumva o confirmare că uneori e o doar vorba de formă (hai sa-i găsim un rol și lui ca să joace toți câte 3 personaje diferite și să bifăm această simetrie), pe când aici, în segmentul final, e mai mult decât formă, dar nu mult mai mult decât stil (în primul rând vestimentar – acel slip roșu! –, fiecare personaj vine la pachet cu outfit-uri puternic individualizate).

Ultimul segment e și cel mai închegat narativ, și asta îl face poate și cel mai puțin interesant. Personajul lui Plemons e treptat lăsat în urma poveștii, marginalizat de scenariu, dar destul de prezent încât să iasă în față la poza de grup cu bărbații oribili din viața eroinei jucate de Emma Stone: zelos și meschin, Andrew îi trădează secretele (colega lui încă menține contactul cu fiica ei) și asta duce la excluderea ei din cult. Eroină e de altfel un termen discutabil când vorbim de Lanthimos, dar dacă cineva merită compasiunea noastră în Kinds of Kindness, e cu siguranță această a treia iterație a personajului jucat de Emma Stone. În general personajele ei în film cad – sau se oferă – victimă lașităților masculine. Nu elaborez mai mult în direcția asta, dacă tot am condamnat interpretarea excesivă, dar și pentru că Kinds of Kindness e extrem de fragil la spoilere, mare parte din satisfacția cinefilă vine din absurdul (comic de multe ori) care guvernează și fragmentează scenariul în „faze”. Atenție și la „genericele” celor 3 mediu-metraje, Lanthimos se joacă cu formatele la modă –  scenele post-credits din filmele cu supereroi –, doar că aici scena nu e bonus, ci chiar finalul pus la mișto după generic. Desigur, „la mișto” e și ideea că ăsta ar fi finalul, doar pentru că e ultima secvență cronologic vorbind, n-ar trebui să ne dea atâta certitudine.

Indiferent de intențiile regizorale, conceptul de a roti toți acești actori în câte 3 roluri diferite funcționează și ca un experiment kuleshov la scară macro, realizat cu 3 filme, în loc de 3 cadre. Fiecare actor interpretează 3 personaje, dar fiecare interpretare succesivă nu se așază în spectator pe un gol emoțional – de-aici și fixația pentru partiturile lui Plemons care, mai mult decât în celelalte cazuri, par să comunice, să indice spre un adevăr mai puțin fluid al unui personaj compozit. Dacă ordinea segmentelor ar fi fost inversată, probabil altfel de conotații ar fi ieșit la iveală.

Cinemaul lui Lanthimos e unul de impact și coliziune, e de luat în plex. Mă feresc totuși să zic „șoc” – la filmele lui se mănâncă popcorn și se râde, e probabil cel mai comercial festival darling din câți există. Yorgos Lanthimos face comedii cu A-listers în limba engleză. A-listers care câștigă Oscaruri pe regia lui.

Din nou, nu zic că asta a vrut să spună autorul, Lanthimos pune pe tavă destule jucării din care să alegi: unele stricate, altele telefonate, unele indubitabil marcă personală, altele ambalări auteurist-ironice (?) ale unor clișee, multe dintre ele sunt de unică folosință (spoilere), sau pot fi folosite într-un mod unic (sunt pur și simplu de privit nu de jucat, disecat teoretic). Iar dintre acestea din urmă, cele mai interesante sunt desigur cele care se joacă cu tine, pentru că cinemaul lui Lanthimos e unul de impact și coliziune, e de luat în plex. Mă feresc totuși să zic „șoc”, care pare să fie eticheta preferată pentru a interacționa critic (și leneș) cu filmografia lui (și cu ocazia asta închid și paranteza deschisă la început): nu înțeleg de unde atâta șoc – la filmele lui Lanthimos se mănâncă popcorn și se râde, e probabil cel mai comercial festival darling din câți există (atât în sensul de succes comercial, dar și în sensul de accesibilitate, sunt destule la suprafață pentru toată lumea, indiferent de ce mișună prin adâncuri). Yorgos Lanthimos face comedii cu A-listers în limba engleză. A-listers care câștigă Oscaruri pe regia lui.

Andrei Sendrea

Critic și jurnalist de film. A scris pentru LiterNet, Gândul, FILM și Film Menu și a fost redactor al emisiunii TV Ca-n Filme. În timpul liber colecționează cadre din filme și le ordonează în categorii idiosincratice. La Films in Frame oferă recomandări lunare de seriale & se ocupă de editarea articolelor.