Abel Ferrara (n. 1951) este poate ultimul dintre marii cineaști de talie globală a cărui operă continuă să eludeze definiții care-s la îndemână în cadrul de analiză auteurist. Putem inventaria laitmotivele lui? Sigur că putem: iconologia catolică dar și faimosul catholic guilt; o preocupare perenă față de actul de-a produce imagini în mișcare, îndeosebi cele digitale; survolări în jurul identității italiano-americane și împărțirea între cele două capitale ale acesteia, New York și Roma; un atașament profund față de tropii cei mai sordizi ai cinemaului de gen (policier, slasher, film cu vampiri, horror, rape revenge fantasy etc), care vin integrați în ce sunt altminteri cofraje de cinema de artă. Putem să zicem c-are actori fetiș? Cum să nu: Harvey Keitel (de neuitat în capodopera Bad Lieutenant, 1992), Christopher Walken (King of New York, 1990), iar în ultimii ani, Willem Dafoe (memorabil mai ales în rolul principal din Pasolini, 2014). Însă unul dintre puținii regizori în viață care au avut șansa de a lucra cu Madonna (în cameleonicul și auto-referențialul Dangerous Game) never sold out: fidel începuturilor sale extrem de modeste, Ferrara continuă să facă mici filme, aproape artizanale și la foc continuu, iar în ultimul deceniu a lansat nu mai puțin de 11 (!) lungmetraje de ficțiune și documentare. (Motiv pentru care acesta a și lăsat în urmă America natală pentru Europa – continent mult mai prietenos cu micro-bugetele.)

Cu toate acestea, un lucru trebuie spus pe șleau – cu puține excepții, de puține ori se întâmplă să ieși după un film recent de-ale lui cu părerea că ți-a plăcut în mod sincer, sau c-a fost bun; nu este un cinema al plăcerilor imediate (sau al plăcerilor, punct – până și scenele sale de amor sau cele de catharsis sunt întotdeauna sabotate într-un fel sau altul) cât mai degrabă unul al frustrării, al turnurilor bruște spre rău, al incertitudinii tulburătoare. În definitiv, ce poate fi mai catolic decât să arăți că, de fapt, nu știi și nici n-ai cum să știi? Ceea ce se petrece fundamental și-n Zeros and Ones. Filmul este prezentat astăzi în competiția oficială a Festivalului de la Locarno și marchează finalul ciclului de colaborări cu Dafoe, aducându-l în prim-plan pe un Ethan Hawke zburlit, în dublu rol – principal, JJ, și secundar, fratele geamăn, Justin. Filmat în plină perioadă pandemică, filmul este îmbibat de trăsăturile sale – străzile goale ale Romei sunt filmate extensiv, languros; măștile și carabinierii sunt omniprezenți; ba chiar se fac și câteva glumițe pe tema dependenței față de digital a perioadei sau a măsurilor sanitare – „stai liniștit că suntem toți negativi” – spun la un moment dat niște agente rusoaice spre JJ după ce-l capturează; în altă scenă, eroul se sărută cu concubina sa după ce-și pun mai întâi măști de unică folosință.

Spre deosebire de Jude și Babardeala sa, aceste note pe marginea pandemiei transpar adesea ca artificiu bătrânicios și facil mai degrabă decât ca prilej de radiografie a timpului prezent, o ambiție oricum aflată de cele mai multe ori în răspăr cu rigorile cinemaului de gen, mereu vag atemporal prin excelență. Plotul de față este cel al unui film de acțiune îmbinat cu disaster movie dar cu clare tendințe spre film de categorie B (cât de intenționate or fi acestea se poate întreba oricare dintre noi – la un moment dat avem o secvență în care Bazilica Sfântului Petru sare în aer în niște explozii vizibil puse cu mâna în Adobe Illustrator), dar și, via Ferrara, spre cinema de artă (filmări din mână, extrem de multe scene redate – inexplicabil – în ralanti, timpi morți lipsiți de tensiune, monologuri poetice, problematizări ale imaginii etc.). Tocmai datorită faptului că încearcă atât de multe, pare că nu îi iese mai nimic din asta, dar ambiția lui are un quelque chose, un oarecare sâmbure de tragism sau idealism în ea – ultima imagine din film este a fiicei regizorului plimbându-se în lumea pre-pandemică.

Toate astea fac ca o descriere a acțiunii efective a acestui film să fie atât de dificilă încât, iată, ajung la ea abia în la jumătatea acestui text, după ce-am tatonat tot acest teren. Un dezastru nespecificat se petrece în universul lui Zeros and Ones, care împrumută din manifestările crizei actuale dar care se petrece cu siguranță și pe fondul unor conflicte geopolitice mai mari, de tipul Războiului Rece. (Cu scene de drug den ca-n Bad Lieutenant la pachet.) JJ, un soi de spion cu antrenament militar, debarchează în acest context în capitala Italiei într-o misiune nespecificată, coordonată de la distanță prin Skype și care implică revizitarea unor imagini filmate într-un alt colț de lume – care par să indice că fratele său geamăn, Justin (care la un moment dat strigă faimosul dicton al lui Woody Guthrie, „This machine kills fascists”), a fost capturat de tabăra opozantă. Misiunea sa, care-l poartă prin colțișoarele de crimă organizată neperturbate de cataclism ale Romei, se împletește cu încercarea de a stabili dacă fratele său mai este sau nu în viață, dar și cu protejarea partenerei sale, care crește un copil (nu știm dacă e al lui), de efectele secundare ale muncii sale periculoase.

Este salutară inițiativa lui Ferrara de-a face cinema de gen în miezul pandemiei când atât de mulți s-au refugiat în film-eseu, însă fără doar și poate, cele mai interesante lucruri din acest film rămân cele care au stat dincolo de capacitatea sa de ficționalizare: Roma pustie a nopților de carantină, ba iluminată luxuriant, ba întunecoasă și decrepită, traversată de un Ethan Hawke înfrățit cu marele Vincent Price^[1], care-și pornește plimbarea de la o Termini pustie ca să ajungă mai apoi pe treptele Vaticanului. La ce altceva te poate duce gândul o asemenea imagine decât la tulburătoarea slujbă de Paști oficiată de Papa Francisc în primăvara lui 2020, în fața unei Piețe a Sfântului Petru în care nu vezi nici țipenie de om? 

Pentru toate păcatele acestui film (și nu-s puține, într-o oglindă neintenționată cu protagoniștii creionați de cineast de-a lungul carierei sale), în el rezidă simultan o stranie și ascunsă stare de beatitudine, una pe care Ferrara o licitează mereu în cinemaul său, în mod cât se poate de intenționat – Zeros and Ones este copertat de două intervenții via Skype ale lui Hawke, cea din urmă vorbind întocmai despre coabitarea urâțeniei supreme dar și a frumuseții absolute în această lume. Dar să nu lăsăm o portiță deschisă spre vreo exagerare, fiindcă filmul de față nu pică niciodată în cea de-a doua categorie, fiind o experiență adesea dureroasă (și nu în sensul durerii bune a filmelor nouăzeciste ale lui Ferrara) – însă pe care o evocă aproape în stil Schraderian, ceea ce este singurul lucru care-i reușește pe deplin în acest film.

[1] Într-o paralelă clară cu The Last Man on Earth (1964), care la rândul său a fost filmat în Roma – un disaster film-cult intens revizitat pe parcursul ultimului an.

Flavia Dima

Critic și curator de film. O interesează cinemaul hibrid și experimental, filmul de montaj, patrimoniul cinematografic și confluența dintre cinema și politic. Vede câteva sute de scurtmetraje pe an pentru BIEFF. Uneori scrie poeme. La Films in Frame, scrie reportaje de festival, editoriale și este și traducătoare.