Fă cunoștință cu cinci regizoare la început de drum. Le-am căutat după ce le-am văzut filmele la TIFF, selectate în una dintre cele mai bune competiții de scurtmetraje (din secțiunea Zilelor Filmului Românesc) din ultimii ani ai festivalului și care a fost dominată de femei. Am vorbit despre căutările lor, despre incertitudini, despre anii facultății – care pentru majoritatea s-au suprapus cu perioada pandemiei. Despre filmele lor, rezultatul acestor ani complicați pe toate planurile. După primele lor experiențe în regie, cineastele mi-au făcut chiar și o „fișă a postului” informală: concentrare, sensibilitate și o abilitate neobișnuită de multitasking, dar, mai presus de toate, un regizor bun trebuie să fie și un povestitor bun. Le-am ascultat poveștile și îndrăznesc să spun doar atât – grupul ăsta merită toată atenția.

***

Lucia Chicoș, 25 de ani

Înainte de Berliner Kindl, Lucia Chicoș era convinsă că știe ce fel de filme o să facă toată viața.

Prima și cea mai puternică amintire din copilărie legată de un film o are din școala primară, când a văzut cap-coadă Moartea domnului Lăzărescu la televizor, și a rămas impresionată de universul pe care un film ți-l poate crea. A crescut cu un interes și o curiozitate pentru cinema, dar a făcut cunoștință cu adevărat cu filmul de artă printr-o carte, când în clasa a XI-a a citit „Lucruri care nu pot fi spuse altfel”, a criticului Andrei Gorzo. Spune că a fost o revoluție personală. „Până atunci nu vedeam filmul ca pe ceva atât de profund și de complex, care se leagă și de filosofie, și de psihologie, și de literatură – și care toate ajung să se interconecteze”, povestește Lucia.

A devenit atrasă de estetica neorealistă, pe care apoi a aprofundat-o în timpul facultății la UNATC, petrecând mult timp în preajma profesorului Sorin Botoșeneanu și al altor colegi din jurul lui, alături de care s-a simțit parte dintr-o comunitate, dintr-un crez. Lucia spune că a găsit ceva nobil în umanismul din neorealism. Un tip de cinema care are un mister, o tandrețe și un relativism care au avut un efect terapeutic asupra ei. A simțit că asta e forma ei viscerală în care trebuie să se exprime.

Acum doi ani, când a apărut ideea de a face un scurtmetraj despre o poveste de dragoste în plină pandemie, Lucia era în anul II de master la regie de film și trecea printr-o perioadă cu multe nesiguranțe și anxietăți.

„E ceva ce apare frecvent în ciclul unui student UNATCist”, spune Lucia cu un ușor zâmbet în colțul gurii. „La început vii în facultate foarte entuziasmat. Toată lumea are un sentiment foarte puternic că e special și trebuie să demonstreze că e special. Apoi apare depresia de anul II, cum îi mai spunem noi în glumă, când majoritatea se simt descurajați și realizează că e mai greu decât și-au imaginat, că nimănui nu-i iese bine din prima”.

Nici Lucia nu a simțit că i-a ieșit bine din prima, deși primele ei filme au umblat la festivaluri și au primit aprecieri. Iar când filmul ei de licență, Contraindicații, a luat locul III în secțiunea Cinefondation la Festivalul de la Cannes, tot a simțit un amestec de bucurie și extra-presiune. S-a gândit, așa cum auzise des în jurul ei, că greul abia acum începe.

Berliner Kindl a fost de la început un proiect făcut pe prietenii, cu echipament de la UNATC și un buget de vreo 400 de euro. Ideea filmului a venit de la Andra Gheorghiu, producătoarea și scenarista filmului, căreia i s-au adăugat, la masa de scenariști, Emil Vasilache, cu care Lucia a mai colaborat la celelalte filme ale ei, și Anca Munteanu, actrița principală din film, care s-a potrivit atât de bine cu personajul încât li s-a părut natural să se alăture în procesul creativ. Împreună au construit un film care urmărește viața Ralucăi, o livratoare pe bicicletă în traficul bucureștean pandemic, a cărei poveste ia o turnură idilică după ce-l întâlnește pe Dragoș, un nou client.

„Când am intrat în proiect, s-a născut în mine voința de a experimenta într-un mod pe care nu-l mai încercasem în facultate”. Dacă pe cele făcute până atunci le-ar descrie ca fiind filme „cu mize mari și drame de familie”, în Berliner Kindl crede că a avut curajul să exploreze noi forme stilistice și să facă un film pe care, anterior, l-ar fi catalogat ca fiind „neserios”. În procesul ăsta nou, Lucia a descoperit că, în firul roșu al unei povești, a devenit mai puțin important registrul și cum cadrează, și poate mai mult cum își înțelege personajele. „Cum privesc oamenii? Cum mă raportez la spectator? Cu ce vin la masă în dialog cu spectatorul?”. Sunt întrebări noi care o preocupă.

Lucia spune că acum e mai curioasă, mai deschisă și nu mai știe ce filme vrea să facă. „Și mă bucur foarte tare că nu știu!”, spune ea. Crede că, până la urmă, toate filmele sale sunt expresii autentice ale ei, chiar dacă au laturi diferite. Că orice film poate avea acel umanism, pe care ea inițial l-a regăsit în neorealism, important e să găsești puterea de a empatiza. Pentru că rolul cinemaului, așa cum îl înțelege ea acum, e să ne ofere șansa să învățăm ceva despre noi și despre ceilalți. Și că, în ciuda presiunii și a anxietății cu care making of-ul unui film vine la pachet, sunt câteva momente care o hrănesc și o fac să se simtă vie. Pentru ele, merită tot efortul.

Berliner Kindl a primit Mențiune Specială în cadrul Zilelor Filmului Românesc la secțiunea Scurtmetraj la TIFF, și Mențiune specială la secțiunea Ficțiune și Premiul Publicului la Filmul de Piatra. Se mai poate vedea în august, în perioada 14-20 la Anonimul IFF și la Serile Filmului Românesc, la Iași, între 9-13 august. Despre filmele regizoarei, criticul de film Călin Boto scria anul trecut „Se prea poate ca în scurt timp toată lumea să știe că Jude este (și) cel mai mare umorist al timpurilor lui, iar despre tăcerile din filmele Luciei Chicoș să se scrie eseuri. Târzii sau nu, mie mi-au fost revelații.”

***

Alexandra Diaconu, 25 de ani

Pentru Alexandru Diaconu, anul 2012 e ca o bornă pentru cum era viața înainte și tot ce s-a schimbat după. Era în clasa a X-a, locuia în Bârlad, „un oraș în care nu se întâmplă mai nimic”, când i-au atras atenția cursurile unei asociații care organiza ateliere de film documentar pentru liceeni. Pe atunci, documentarele o duceau cu gândul la povești cu pinguini și balene ca cele de pe Discovery, însă ce o entuziasma la toată experiența era noutatea proiectului, posibilitatea de a spune o poveste vizual și lucrul în echipă cu organizatorii – o gașcă de tineri care veniseră în orașul natal cu dorința de a face proiecte educaționale care să miște comunitatea locală. Timp de două săptămâni, Alexandra a mers pe teren cu camera de filmat, a făcut interviuri, a învățat să lipească bucăți scurte cu imagini în VLC și a realizat primul ei film, un documentar despre o trupă de rock alternativ din Bârlad. 

„Nu mi-a spus nimeni până atunci și nu mi-aș fi imaginat că aș putea face așa ceva”, spune Alexandra. „A fost genul de întâlnire care îți poate schimba tot traseul.”

Și chiar s-a schimbat. Alexandra a început de atunci să experimenteze cu camera de filmat a tatălui ei, care stătea cam nefolosită pe acasă, până a devenit „o extensie a mea”. „Camera a devenit felul meu de a comunica”, povestește Alexandra. „M-a ajutat să mă deschid, să mă cunosc mai bine”. A ținut jurnale video până la facultate. Se filma ore-n șir, în intimitatea camerei sale, cu prietenele, când ieșeau să se joace Pătrățica în spatele blocului, când învăța pentru Bac, ori în momente când imaginile i-au ieșit tremurate, ca atunci când și-a sunat părinții să le spună că a picat examenul la UNATC.

Familia a fost și ea centrul universului în camera ei de filmat. Pornită din joacă și curiozitate, a devenit un mijloc de apropiere și conexiune cu ai ei. Alexandra a descoperit că are acces la povești și emoții care nu pot să fie exprimate altfel. „Camera era felul nostru de a vorbi, spuneam lucruri fără să le spunem”, explică ea. I-a dat curaj și a folosit-o ori de câte ori a simțit că, în locul cuvintelor, au mai multă forță imaginile. Cel mai recent, la înmormântarea bunicului ei.

Alexandra a mers să filmeze așa cum a făcut-o și în alte momente importante ale familiei, fără vreun plan sau așteptări. A simțit că e o poveste în zilele de filmare și a ieșit Toate neamurile, un documentar care urmărește familia în zilele de priveghi și care vorbește despre despărțire și distanță. „Faptul că am filmat m-a protejat de eveniment în sine”, povestește Alexandra. „Simți că nu te mai lovește atât de tare decât dacă ai fi prezent, ai sta și te-ai gândi la tristețea ta.”

Alexandra s-a ocupat de aproape toate: de montaj, de sunet, de regie, iar din întreaga experiență a înțeles cât de important e să nu fii singur în procesul ăsta. Că uneori e dificil să găsești soluții de structură și ritm, că e important cum gestionezi așteptările părinților și că e necesar să știi să iei distanță de la o poveste personală. Aici au contat sprijinul colegei editor care i s-a alăturat în proiect, Maria Bălănean, și discuțiile cu alți cineaști la vizionări. Cea mai sinceră reacție a primit-o la TIFF, în ambele zile de proiecție cu săli pline, unde s-a râs, s-a și tăcut, iar experiența a copleșit-o.

Deși camera i-a oferit multe, nu are în plan să regizeze alte filme prea curând. Plăcerea ei cea mai mare a fost de la început la masa de montaj. După experiența din liceu, Alexandra s-a apropiat de asociația VIRA, care a încurajat-o și sprijinit-o să dea admitere la UNATC și a doua oară, iar acum e parte din echipă și e trainer la atelierele lor de film. Zâmbește de fiecare dacă când, la unele cursuri, întâlnește un puști care-i spune povești despre documentare cu animale.

Toate neamurile s-a văzut la TIFF, unde a primit Mențiune Specială în cadrul ZFR la secțiunea Scurtmetraj și la Filmul de Piatra, unde a primit premiul pentru Cel mai bun documentar. Va fi în competiția de scurtmetraje la Serile Filmului Românesc în perioada 9-13 august de la Iași. Flavia Dima scrie în analiza despre competiția de scurtmetraje românești de la TIFF că este „un film în care conceptul de voaieurism atinge cote maxime (a se vedea secvențele în care mortul este transmis prin Facetime rudelor de la distanță), inconfortabil și totodată debordând de umor negru.”

***

Andreea Lăcătuș, 30 de ani, regizoare

Când s-a gândit prima oară că nu mai vrea să facă film, Andreea Lăcătuș s-a simțit dezorientată. Era în anul I de master când a vrut să ia distanță, după ce în facultate crescuse tot mai mult în ea sentimentul că nu-și găsește locul. Mai multe stări au venit la grămadă: așteptările înalte ale celor din jur, experiența nouă a filmărilor care-i pompau anxietate, sfaturile primite de la unii profesori care nu făceau decât să pună și mai multă presiune: „Gândește-te că ăsta ar fi ultimul tău film!”. Avea constant sentimentul că e într-o olimpiadă de regie, iar pe aceste culoare obscure, Andreea a simțit că-și pierduse nu doar direcția, dar și plăcerea cu care venise în facultate.

Așa că o vreme „a fugit” de film. A înființat, cu alți doi colegi cu care a fost mereu pe aceeași lungime de undă, Eduard Burghelea și Minodora Broscoi, o asociație prin care doreau să dezvolte programe artistice și educaționale în comunități marginale. I-au zis Asociația inCAP. Andreea era pregătită cu idei, doar avea în spate un bagaj cu proiecte culturale: în copilărie cânta la mandolină și avea propriile concerte, scria poezii, iar la liceu își amintește că încerca tot felul de experimente – odată a pus în scenă Visul unei nopți de vară cu un decor animat cu video-proiecții, „ceea ce părea o super-inovație în Buzău”, glumește Andreea. Au fost cei mai liberi ani ai săi.

Timp de trei ani au organizat diferite proiecte – ateliere de film, aduceau spectacole de teatru și lecturi împreună cu scriitori – în satul Scânteia, județul Ialomița. Totul a început când au vizitat un alt sat izolat din județ. Satul se afla la 20 de km de Slobozia, dar nu exista niciun transport până acolo, așa că mulți elevi cheltuiau sume mari cu taxiul ca să meargă la școală, riscau autostopul sau nu mergeau deloc. Atelierele create de asociație încercau să le aducă perspective noi, care-i făceau pe copii să viseze, iar asta s-a reflectat uneori și în rezultatele mai bune la școală. Dar realitatea din teren e mereu mult mai dură. Când Andreea a văzut o fată de-a opta care plângea pentru că voia la școală, i s-a părut totul foarte fragil și și-a dat seama că aceste comunități au nevoie de mai mult decât niște intervenții culturale. 

Această revelație, pandemia care a fragmentat activitatea asociației în comunitate, dar și perioada care a urmat, plină de întrebări și nesiguranțe, au convins-o să meargă din nou spre film. „Am fugit înapoi, dar altfel decât am plecat”, spune Andreea zâmbind. Experiența de lucru în asociație și întâlnirea unor oameni din industria de film au ajutat-o să se înțeleagă mai bine, să filtreze mai bine poveștile pe care vrea să le spună și, cel mai important, să simtă că se gândește din nou la toate cu entuziasm.

Când producătoarea Elena Martin i-a propus să lucreze împreună la scenariul unui film despre o poveste centrată pe victime ale violenței domestice, Andreea s-a simțit provocată, dar în același timp mai stăpână pe ea. Filmul Între marginile zilei a pus-o în fața multor situații și decizii: de la cum construiești narativ raporturile între personaje, la cum arăți vizual urme ale abuzurilor, până la dinamica de lucru cu actorii pe platou, când un personaj-cheie este o fetiță de 10 ani.

 „Mi-am dorit cât mai puține artificii vizuale în filme. Am încercat să mă abțin de la un tip de estetică căutată, construită. Nu știu dacă asta face neapărat un serviciu filmului, dar pentru mine a fost un pariu: cum pot să țin povestea într-un mod cât se poate de simplu, tocmai pentru că subiectul ei este unul atât de dificil?”, spune Andreea.

A fost momentul în care Andreea a simțit că experiența ei din ONG se unește perfect cu cinemaul care o atrage. Văzuse multe filme despre comunități vulnerabile, unde abordarea era una mai degrabă exotică, care au revoltat-o. Experiența din teren o învățase că lucrurile sunt mult mai complicate de atât. Că mai importantă e reprezentarea acestor comunități cu empatie și grijă. 

A fost pentru prima oară când a simțit că și-a găsit locul.

Filmul Între marginile zilei este produs de Manifest Film și a fost selectat în competiția Best Short Film la Festivalul de la Sarajevo, care va avea loc între 15-23 august. „O dramă perfect executată despre tentativa unei mame de a-și părăsi soțul violent, condusă de o Andreea Grămoșteanu în formă impecabilă, care se citește deopotrivă ca un ghid feminist despre greutățile unei femei aflate într-o asemenea situație – de la ezitarea de-a implica autoritățile, la strategii de ieșire și reconstruire a vieții, până la minimizări și normalizări ale abuzului”, a scris Flavia Dima.

***

Eszter Tompa, 39 de ani

„Un actor nu poate exista doar între casă și teatru”, spune Eszter Tompa, în timp ce se gândește la propriul ei parcurs. „N-am vrut să devin actrița prinsă într-un loc care joacă toate rolurile. M-au interesat mai mult procesele de lucru și ce pot învăța din ele”.

Așa a fost dintotdeauna: curioasă, mereu în mișcare, hrănindu-se din provocări. Ca atunci când locuia în Berlin și a vrut să înțeleagă mai bine ce se întâmplă în spatele camerei de filmat, așa că a lucrat ca location manager sau script consultant. Mai târziu, a început să facă teatru de păpuși pentru că i s-a părut forma cea mai potrivită prin care să-i explice copilului ei lucruri complicate ca fake news – și chiar a pus în scenă un spectacol tematic la Teatrul Gong din Sibiu. Iar când pandemia i-a pus pe pauză proiectele și s-a trezit brusc în ceață, a simțit nevoia unor pârghii noi prin care să se poată exprima, așa că a început un plan la care se gândea de ceva timp – să învețe regie de film.

Eszter și-a dorit să fie actriță de mică. A crescut la Târgu-Mureș, într-o familie care respira teatru. Bunica ei, Gaby Mende, a fost o actriță renumită din oraș, care, împreună cu soțul ei, Tompa Miklós, au fondat teatrul instituțional mureșean în 1948. Tatăl lui Eszter, Gábor Tompa, este regizor și conduce în prezent Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca. Familia ei s-a temut că „numele” îi va fi o povară și n-o să-și găsească locul, însă Eszter a mers mai departe cu visul ei.

Câțiva oameni, ca actrița Orsi Török-Illyés și regizorul Szabi Hajdu, stabiliți în Ungaria, au avut încredere în ea și au încurajat-o să joace. Eszter a primit primul rol înainte de studii, într-un lungmetraj semnat de regizorul maghiar Gyula Nemes. Totul s-a accelerat când a ajuns în Germania, la academia fondată de David Esrig în Burghausen (regiunea Bavariei), unde a învățat aproape tot ce știe azi despre actorie și care i-a deschis multe uși către producții din afară. A urmat o perioadă când Eszter a fost prinsă între proiecte de televiziune, filme, workshopuri și ateliere în diverse țări – vorbește, printre altele, maghiară, germană, engleză, franceză și catalană.

„Le-am învățat prin muncă și, uneori, din iubiri”, spune Eszter zâmbind.  

Când a primit o invitație de a preda actoria la universitatea de arte din Târgu-Mureș, Eszter a realizat că nu-și poate echivala diploma obținută în Germania cu cea din România. Se întâmpla în aceeași perioadă în care pandemia o lăsase fără prea multe opțiuni și cu o despărțire care apăsa și ea. „Mă simțeam blocată, în propria casă, fără posibilitatea de a mă exprima, de a nu ști cum să pun o cameră sau să montez”. La fel ca în alte dăți, avea să o ridice o altă provocare, care s-a dovedit a fi facultatea de cinematografie și media de la UBB Cluj.

Ca poveste, Dimineața lui Oedip, primul ei scurt-metrajul din facultate, a pornit dintr-o curiozitate personală. Filmul surprinde doi prieteni care se trezesc într-o situație nouă și vorbește despre frica de atașament. „Am vrut să mă întreb pe mine de ce, atunci când mi se întâmplă ceva frumos, când  mise deschide un pic inima, tind să mă autosabotez. M-am gândit la situații prin care să pot exprima asta”, explică Eszter.

Ca estetică, filmul e un experiment. Inspirată de stilul de improvizație al profesorului și regizorului Adrian Sitaru, Eszter și-a dorit un exercițiu live de filmare cu actorii – aproape toți amatori –, fără nicio repetiție, cu un scenariu construit din replici în timp real trimise pe WhatsApp. „Toată ideea era să construiesc situații contradictorii, să vină ca niște surprize și să surprind cum reacționează oamenii la ele”, spune. „M-am simțit ca un Puck invizibil, care are bune intenții, dar face tot felul de pozne”.  

Eszter crede că temele care o interesează aduc și forma. Iar ea vrea să spună povești „de care mi-e frică sau rușine să vorbesc”. Acum poate a părut ca o joacă, dar simte că regia vine cu o imensă responsabilitate. 

Pentru Dimineața lui Oedip, Eszter Tompa a câștigat Premiul Competiției Locale din cadrul TIFF, secțiune dedicată cineaștilor amatori sau profesioniști din Cluj 

***

Alma Buhagiar, 25 de ani

În copilărie, Alma Buhagiar își crease un micro-univers în camera ei, unde petrecea mult timp singură, se uita la filme și desena – pe la șapte ani, umplea pagini cu benzi desenate, schițând oameni și întâmplări despre ei. Bunica îi citea basme, reinterpretate și adaptate de ea, care i-au deschis apetitul pentru povești și imagini în mișcare. Când a văzut, la 13 ani, Uncle Boonmee Who Can Recall His Past Lives, de Apichatpong Weerasethakul, își amintește că i-au rămas pe retină imagini care n-au lăsat-o să doarmă noaptea.

Liceul a fost dintr-o altă poveste. A fost momentul ei de rebeliune, „de mică punkistă”, cum îi spune (printr-a XI-a adunat atât de multe absențe încât a fost exmatriculată), pe care-l privește astăzi cu blândețe. „Toată bravada mea de atunci venea dintr-o nevoie de atenție și afecțiune, dar asta am înțeles mai târziu”, povestește Alma. Tot atunci începuse să organizeze serate de film cu prietenii, voia să scrie propriul ei scenariu de film, deși nu avea neapărat habar cum se face asta, s-a înscris la Let’s Go Digital, care a fost primul ei contact cu oameni din domeniul filmului.

Dacă la început cinemaul a fost doar o curiozitate, atunci s-a gândit să facă din asta un plan de viitor.

Primul ei exercițiu audiovizual din facultate n-a fost văzut cu ochi buni și e ușor să-ți pierzi încrederea, în lipsa unui îndrumător sau măcar a unei mâini pe umăr. Alma a înțeles atunci cât de important e ca un student să fie încurajat și ajutat să-și găsească o direcție. A simțit mai ales după ce a realizat un documentar despre un pastor, fost deținut politic (Ultimul părinte), și cineva i-a spus atât: „E bine ce-ai făcut”.

În film, Alma a găsit mediul care o ajută să se exprime, să spună lucruri pe care altfel nu știe cum să le spună, uneori să vindece niște răni din trecut. „E și un act terapeutic”, spune ea. Iar asta se vede și în unele producții de până acum.

Împreună, pentru care a primit marele premiu la festivalul studențesc CineMAiubit în 2020, spune povestea unui copil care se simte prins într-un mediu indecis a celor doi părinți separați, care au lumi diferite – și care încearcă să-și dea seama de propria identitate.

Educație sentimentală vine tot dintr-o poveste personală, unde Alma a fost interesată să surprindă portretele unor figuri autoritare, care simt nevoia să controleze viețile altora. „M-am întâlnit cu nevoia asta a omului, care vrea să fie prin alții, și m-a marcat ce agresiune mare e să-i spui altcuiva ce să facă, cum să fie”, spune ea. „E un film destul de ironic și caricatural”.

Frumusețea cinemaului, crede Alma, e atunci când reușește să ne întoarcă privirea către lucruri importante – către noi, către istorie, către lume – și ne face să le privim cu mai multă empatie. „Mi se pare că marea putere a filmului stă în capacitatea de a transforma o durere într-un lucru de privit, într-o revelație, care devine o mărturie pentru ceva. Nu schimbă lumea, dar ne poate modifica felul în care privim. Privim poate mai empatic, ne ajută să ne lărgim spectrul asupra lumii”, spune Alma.

Alma crede că e un drum deschis pentru femei în cinematografie. O confirmă și experiența recentă a festivalurilor locale, unde a participat cu mai multe regizoare și colege de generație. Simte multă deschidere din partea oamenilor și, în ciuda faptului că nu avem istoric în a construi comunități, speră ca generație ei să schimbe ceva din mentalitatea asta. „Simt că putem coopera, că putem vorbi între noi despre rezidențe, call-uri și alte nevoi, că ne putem ajuta să creștem”, spune Alma. „Trebuie doar să fim unite”.

Educație sentimentală se poate vedea la Serile Filmului Românesc, care va avea loc la Iași, în perioada 9-13 august. Despre el, a scris Flavia Dima, într-o analiză a scurtmetrajelor de la TIFF: „Cel mai interesant din punct de vedere formal, cu gros-planurile sale ce evidențiază tot grotescul acestei familii burgheze ce-și trage seva din practici economice imorale și din schimburi acide de replici”.

Anca Vancu

Jurnalistă. A lucrat zece ani în presă (la Adevărul și DoR) și o perioadă în comunicare. La Films in Frame coordonează alături de Laura redacția și editează materiale despre lumea filmului, cărora încearcă mereu să le găsească unghiuri inedite.