Dora Leu și Flavia Dima au fost corespondentele Films in Frame, la cea de-a 74-a ediție a festivalului internațional de film de la Berlin. De la fața locului, ele au observat că există un sentiment palpabil de angoasă în industrie, provocat de situația din Palestina și de lipsa de reacție a instituțiilor de film, într-o Germanie care refuză să reacționeze la masacrul din Gaza – culminând cu una dintre cele mai controversate ceremonii de premiere ale Berlinalei din istorie. Discuția următoare trasează o încercare de-a procesa această experiență, de a (re-)evalua propriul statut de critici în mijlocul acestui context, cât și modul în care reacționează cinemaul și structurile sale la adresa unei crize politice globale. (Pentru alte perspective care să situeze și să contextualizeze și mai mult evenimentele petrecute anul acesta la festival, colegele noastre recomandă și articolele criticilor Erika Balsom și Devika Girish din Film Comment).

***

Flavia: Ce ne propunem cu acest text este să încercăm să procesăm împreună ce s-a întâmplat la ultima Berlinală și emoțiile pe care le avem vizavi de ce s-a întâmplat la festival, cât și față de implicarea noastră în această ediție. Motivul principal fiind această eschivare a festivalului de la a exprima un punct de vedere clar asupra tragediei umanitare din Gaza, a faptului că nu a făcut niciun un apel pentru încetarea focului. Tot ce a exprimat festivalul în acest sens înainte de ceremonia de închidere, a fost o „recunoaștere” foarte vagă și relativă a „suferinței” aflată pe ambele părți ale conflictului, fără a intra deloc în specificul situației pPalestiniene (dincolo de lansarea proiectului „“Tiny House”, un spațiu mic unde un număr de 5 persoane puteau discuta despre conflict, și care a fost criticat ca fiind un răspuns la o scară preainsuficient de mică) – nimic despre numărul enorm de victime provocat de ofensiva armată a Israelului (peste 30.000 de morți, în majoritate covârșitoare civili).

Dora: Mai mult decât faptul că festivalul nu și-a putut exprima o astfel de poziție, cred că trebuie discutate și aceste evenimente care au început odată cu ceremoniile de acordare a premiilor și privesc reacțiile de după, inclusiv comunicatul de presă care a venit a doua zi după ceremonie. Și inclusiv reacțiile cauzate de acel „hacking” de pe pagina de Instagram a secțiunii Panorama, care condamna explicit acțiunile Israelului și în urma căruia poziția oficială este că se fac investigații penale și se caută vinovați. Cartolinele spunând următoarele: „Genocide is genocide. We are all complicit. In response to the pro-Palestine actions that targeted Berlinale 2024, and in light of the extreme rise of the far-right in Germany, we acknowledge that our silence makes us complicit in Israel’s ongoing genocide in Gaza and ethnic cleansing of Palestine. […] We are raising our voice to join the millions around the world who demand an immediate and permanent ceasefire, and we urge other cultural institutions in Germany to do the same.” Pentru mine e foarte grăitor că festivalul a reacționat atât de rapid, dorind să se distanțeze și să elimine acele opinii, în condițiile în care în săptămâna de mai devreme opiniile au fost evazive. Deci, pe lângă această luare de poziție care era absolut urgentă și care a lipsit, cred că ce e și mai îngrijorător sunt aceste afirmații care relativizează și deformează realitatea războiului, care acuză artiștii care critică Israelul de antisemitism, care se desprind atât din pozițiile oficiale, cât și din reacțiile politicienilor germani prezenți la ceremonii și care au avertizat, precum primarul Berlinului, ca noua conducere să nu mai permită astfel de lucruri. Faptul că Ministerul Culturii a trebuit să dea o declarație în care specifică că ministra culturii Claudia Roth, prezentă la ceremonia de închidere, a aplaudat doar partea israeliană din duo-ul de regizori prezenți pe scenă pentru No Other Land mi se pare pur și simplu kafkian. De altfel, îmi permit aici să citez și câteva lucruri dintre cele spuse de Basel Adra și Yuval Abraham în discursul lor. „It is very hard for me to celebrate when there are tens of thousands of my people being slaughtered and massacred by Israel in Gaza ”, a spus Adra. „In two days, we will go back to a land where we are not equal. I am living under civilian law, and Basel is under military law. We live 30 minutes from one another, but I have voting rights, and Basel is not having voting rights. I am free to move where I want in this land. Basel is, like millions of Palestinians, locked in the occupied West Bank. This situation of apartheid between us, this inequality, it has to end.”, a spus Abraham, acesta fiind și jurnalist israelian.

Flavia: Nici în acel comunicat propriu-zis, dar nici în timpul care a trecut de la publicarea acestuia, festivalul nu a fost capabil să ia apărarea propriilor săi artiști. Și aici mă refer în egală măsură la cineaștii premiați (de pildă, Ben Russel și Guillaume Cailleau, regizorii filmului Direct Action, care au fost de-a dreptul demonizați pe Twitter), dar și la jurații care au exprimat poziții pro-Palestina în cadrul ceremoniei de închidere a Berlinalei. Cineaști care au fost țintele unor ample atacuri în presă și în social media, instigate mai ales de către reprezentanți ai statului german, supuși la acuzații nefondate de antisemitism, iar festivalul nu le-a luat apărarea. Ceea ce este extrem de greu de acceptat, în calitate de critic și de lucrător în această industrie: faptul că un festival nu-și apără proprii artiști. În plus, acest refuz de a-i apăra de aceste atacuri și acuzații se extinde, de facto, asupra tuturor artiștilor și profesioniștilor (inclusiv, angajați sau alumnii Talents) care au semnat diverse scrisori deschise adresate festivalului în care se cerea o poziționare mai fermă a acestuia. Ca atare, sunt practic mii de oameni care sunt afectați de această decizie foarte lașă a festivalului de a nu se alătura celor fără de care acest festival nu se poate întâmpla, în definitiv. Și cred că asta a fost deziluzia majoră, pentru mine. Asta ca să nu mai zic de controversa cu invitarea membrilor partidului de extremă-dreaptă Alternative fur Deutschland.

Dora: Apropo de deziluzie, pentru mine cumva a fost exact invalidarea unui fel de speranțe pe care am avut-o plecând la Berlin, în ideea în care festivalul e o organizație atât de largă și atât de diversă încât trebuie să existe lucrători ai săi care să nu fie de acord cu această tăcere. Și, până la urmă, festivalul, în interiorul programului său, așa cum ziceai, a avut și filme și chiar câștigători care să ceară pace și să amintească de ceea ce se întâmplă acum în Palestina. Speranța asta a diversității, a opiniilor, a fost anihilată la fața locului, festivalul mi-a demonstrat prin aceste acțiuni că există, de fapt, o poziție oficială, dar una lașă, care poate fi foarte ușor instrumentată spre a relativiza situația  – iar că diversitate e ușor înăbușită.

Flavia: Cumva, în naivitatea mea, crezusem la început că ei încearcă doar să fie prudenți – având în vedere climatul politic din Germania. Știam că în ultimele câteva luni avuseseră loc toate aceste incidente în care artiștii – din toate sferele culturii germane (foarte mulți dintre aceștia fiind parte a comunității evreiești!) – care au exprimat solidaritate cu Palestina au fost sancționați de către statul german prin retragerea fondurilor / grant-urilor, a invitațiilor sau premiilor, cât și prin oprobiu social. (A se vedea Archive of Silence, care colecționează aceste cazuri – de la Adania Shibli și Mascha Geesen, până la lucrătorii festivalului de film de la Oberhausen.) Am crezut că Berlinala doar se autocenzurează, că aceste condiții fac să fie imposibil ca aceasta să ia un punct de vedere concret. Gesturi de autocenzură pe care, de altfel, le-am simțit și eu în timpul festivalului. Au existat suficient de multe proiecții publice în cadrul secțiunilor Forum și Forum Expanded în care cineaștii păreau că își doresc să spună câte ceva despre Palestina, dar nu vorbeau în mod direct, ci trimiteau spre scrisorile deschise pe care le semnaseră. Părea că nu se simțeau în largul lor să își susțină opiniile în public. 

Dora:  Legat de plecarea mea la Berlin, aș vrea puțin să subliniez până la urmă decizia care a stat în spate – de altfel fiind conștientă de existența Strike Germany, această inițiativă de grevă care condamnă cenzura oficială din mediul cultural german. Așa cum am spus și în vederi, multă lume a plecat cu această idee că este o ultimă ediție a directorului artistic Carlo Chatrian și s-ar putea să fie din ce în ce mai rău. Berlinala de anul acesta ar fi fost, să spunem, un ultim act de rezistență cinefilă în rândul marilor festivaluri de astăzi și în fața acestor noi forme de a face din festivaluri locuri care au mai puțină legătură cu cinemaul, ele riscând să devină instituții reglementate puternic de stat. Pe de altă parte, pentru mine factorul economic a fost unul foarte important, alte surse de venit eu neavând neapărat în afara muncii de critic, iar așa cum afirmă și mulți alți critici – în cazul marilor festivaluri, pur și simplu mulți nu pot să nu fie acolo, pentru că e o sursă mai mult decât importantă care să le asigure un trai pentru o bună  parte a anului. Filmele de la Cannes, Berlin, etc. circulă cel mai mult.

Pe de altă parte, pentru mine Berlin e și singurul festival pe care mi-l pot permite în mod real din punct de vedere financiar, pentru că na, biletele de avion sunt ieftine, cazarea e mai ieftină decât ar fi la Veneția sau la Cannes, etc. și inclusiv în cazul festivalurilor mai mici (unde de altfel e greu să convingi lumea că merită acoperite). Mai mult, pentru un critic ca mine, specializat în cinema asiatic, a fost foarte important să ajung la festival în măsura în care pur și simplu nu aș avea acces la regizorii care mă interesează sau la astfel de titluri – în România ele absolut nu vor circula, dar posibil nici în multe alte festivaluri din Europa să nu mai ajungă. Asta a fost un factor destul de determinat în decizia – pe care acum, după cum am tot spus, o regret – de a fi mers la Berlin. Nu cred că a fost worth it moral, nici personal și nici profesional.

Flavia: De acord – și eu trec prin toate lucrurile pe care le descrii foarte just, legat de acces economic și cultural. Mai mult decât atât, eu pur și simplu nu-mi mai doresc să am o experiență ca cea din acest an, unde totul se simțea atât de tensionat, de sufocant. La final de zi, experiența unui festival e oricum deja foarte solicitantă: fizic, emoțional, cognitiv – din toate punctele de vedere. Dumnezeule, nu mi-aș fi imaginat vreodată că am să văd doi critici luându-se la palme în cinemaul Arsenal, ori oameni plângând de stres la proiecțiile de presă (și nu odată)! Uneori e infernal de greu să fii la muncă de la 9 dimineața la 12 noaptea, chiar dacă e doar pentru 10 zile. E ceva care ar fi văzut ca fiind complet anormal în alte meserii. Și dacă adaugi această presiune, da, o să ai mulți oameni total epuizați, deziluzionați, în burnout. Și așa mă simt de când m-am întors acasă, și-au trecut mai bine de 3 săptămâni.

Dora: Pe mine m-a făcut să mă simt ca și cum nu sunt sigură că asta e o meserie pe care mi-aș dori să o mai am în continuare, indiferent de dragul pe care îl am pentru cinema, indiferent de propria mea legătură cu filmul. Adică, mi-am pus foarte profund întrebarea de ce merită și de ce să mă chinui fizic și moral să exist în spațiul ăsta, care mă face să cedez sau să fiu nevoită să fac compromisuri? Mi-am pus întrebarea dacă sunt alte soluții despre cum să exist eu în lumea filmului. 

Flavia: Empatizez enorm cu ce descrii tu: am avut constant acest soi de negociere, ba chiar scindare internă. Eu chiar am vrut să cred că Berlinala – mai ales fiindcă este un for internațional, fiindcă fuseseră invitate filme palestiniene nu doar acum, dar și de-a lungul timpului la festival, cât mai ales poziția istorică a festivalului pe tot felul de alte conflicte sociale și războaie – se autocenzurează, dar e exact cum spuneai și tu mai devreme. Prin acel comunicat au exprimat o poziție foarte clară, care legitimează aceste acuzații false de antisemitism. Și sunt acuzații care creează un climat în Germania în care nu doar că se legitimează suprimarea vocilor care vorbesc în favoarea cauzei palestiniene, dar totodată se închid ochii la ceea ce a fost reclamat (de Africa de Sud) și admis spre investigare de către CIJ drept un posibil genocid.

Dora: Mi s-a părut că această luare de poziție care a venit tocmai la final a fost foarte oportunistă, în ideea în care mai mult decât o autocenzură din motivele pe care le citai tu, mi s-a părut că a fost un fel de strategie voită, în care aceste poziții au venit de-abia după ce partea de business s-a încheiat cu succes și după ce cam toată lumea deja a plecat de la Berlin și nu ar mai fi putut reprezenta vreo problemă.

Cumva cred că s-a speculat această speranță (naivă) pe care am avut-o noi criticii, cineaștii, că autocenzura nu e automat și o validare a discursului relativist, că poate lipsa de poziție nu înseamnă validarea celei mai rele poziții, iar imediat cum toate s-au încheiat, a fost foarte ușor ca festivalul să cedeze presiunilor de a satisface până la urmă poziția guvernului. Am fost foarte enervată de această situație în care de departe n-aș mai fi putut să particip la protestele care probabil ar fi existat măcar în fața Palast-ului dacă afirmațiile astea absolut lașe ar fi fost spuse atât de direct mai devreme.

Flavia: Da, și eu pot să-mi imaginez asta: reacții ample ale comunității, proteste, cineaști care și-ar fi retras filmele, ori chiar și standuri expoziționale din cadrul European Film Market. Apropo, market-ul este componenta cea mai importantă dacă e să vorbim de un boicot al festivalului, fiindcă acolo dor lucrurile cu adevărat, acolo se fac banii. Ar fi fost niște consecințe foarte palpabile. Și în rândul criticii – vezi articolele critice excelente semnate de Erika Balsom și Devika Girish în Film Comment. Noi suntem cei care ajută acest mediu să obțină prestigiul pe care îl are, noi suntem cei care îl validăm prin munca noastră – deci, cu atât mai mult, munca noastră este complet invalidată în momentul în care instituția reacționează în felul acesta. Aș aminti și de festivalul de la Oberhausen, care și-a suspendat colaborarea cu angajații/curatorii care au criticat o poziție rasistă și islamofobă a directorului festivalului, într-o scrisoare deschisă semnată de aproape 2000 de profesioniști de film din jurul lumii. Și care ar trebui, la rândul lui, boicotat.

În ultimele săptămâni, criticii au amintit și de cazul Berlinalei anulate din anul 1970, care s-a dezmembrat în mijlocul festivalului, pornind de la o dispută din jurul filmului o.k., de Michael Verhoeven. Practic, juriul condus de regizorul George Stevens a proclamat faptul că acesta ar fi fost un film de propagandă anti-americană și a refuzat să ia acest film în calcul pentru Ursul de Aur, eliminându-l din competiție cu un vot de 7 la 2. Modul în care această situație a ieșit la iveală a fost prin intervenția cineastului iugoslav Dušan Makavejev, care a făcut această situație cunoscută presei – și tot scandalul care a rezultat atunci, cu multipli cineaști care și-au scos filmele din competiție, proteste etc. – a dus la anularea întregului festival. 

Avem de-a face din nou, la fel ca la finele anilor ‘60, cu o invazie de pe poziții total asimetrice a unei populații foarte vulnerabile, care nu are puterea de a se apăra de o forță net superioară din punct de vedere tehnologic și militar – și care a dus la o foarte amplă mișcare de proteste la nivel internațional, de susținere a populației respective, mai ales în mediul artistic. În acest sens, eu văd o echivalență foarte clară între Vietnam și Palestina, în ce privește răspunsul internațional la această criză. Era total de așteptat ca asta să se întâmple și în sfera artistică. Mă gândesc mult în ultimul timp la faptul că noi, cei născuți în generațiile post-1968, post-hippie, avem această tendință de-a fetișiza reprezentări ale rezistenței anti-război. Mă gândesc, de pildă, la faimosul moment de la Oscaruri (având în vedere și discursul lui Jonathan Glazer, când acesta a ridicat premiul pentru cel mai bun film străin), când Marlon Brando a rugat-o pe Sacheen Littlefeather să îi ridice statueta și să țină un discurs despre rezistența de la Wounded Knee. Fetișizăm aceste momente din imaginarul pop culture, aceste momente de rezistență din trecut, dar în momentul în care acesta chiar se întâmplă în fața ochilor noștri, când ele au de-a face cu actualitatea, suntem incapabili să luăm decizii. Instituțional, mai ales.

Dora: Apropo de Oscaruri, și sper ca asta să nu fie neapărat o digresiune, m-am tot gândit foarte mult la discursul Vanessei Redgrave din 1978, când a luat Oscarul pentru cea mai bună actriță în rol secundar pentru Julia. E cel mai onorabil moment pe care l-am auzit vreodată, în cum acuză cenzura aplicată cineaștilor și exact același discurs care e reluat astăzi, apropo de instrumentarea antisemitismului pentru a scuza opresiunea și crimele împotriva palestinienilor. Discursul ei menționează toate aceste presiuni care au fost exercitate împotriva ei pentru rolul pe care l-a avut în mai multe producții (ca The Palestinian) și pentru propriile ei poziții pro-Palestina din vreme. Apropo de fetișizarea unor acte de protest, cred că ne pare ca și cum sunt o vreme deja apusă. Cum se tot spune că sezonul politicii s-a terminat. Cred că este evident că ne-am obișnuit în ultimii ani să trăim în această, să spunem, complezență depolitizată în care, așa cum spuneai, toate aceste probleme sunt subiecte de film, nu sunt neapărat realități cu care ne confruntăm. Chiar dacă, aș vrea să sublinez că avem atâția cineaști care au luptat și continuă să lupte, prin film, pentru oferirea unor bucăți de adevăr despre Palestina. Dar noi ca public, cred că în continuare privim de la depărtare lucrurile astea într-un mod în care, nu știu, pe mine mă sperie. Să închei subiectul cu Oscarurile, nu pot să nu mă refer la afirmațiile lui Glazer de la Oscarul care a trecut, și ele foarte mult criticate. Glazer, în calitate de evreu, vorbește foarte concret despre cum se opune acestei instrumentări a Holocaustului și a identității sale pentru a justifica crime – și refuză și instrumentarea filmului său în acest sens. 

Flavia: Discursul foarte bun al lui Glazer a fost un act imens de curaj și cred că va rămâne în istoria premiilor. Declarația lui a fost frazată atât de atent (faptul că a insistat să o citească subliniază asta) și a ținut cont și de victimele din 7 Octombrie – așa că, evident, cei care l-au atacat (printre care și Laszlo Nemeș, regretabil) au apelat la metoda cea mai primitivă: i-au scos afirmațiile din context și le-au denaturat sensul. Deși Glazer a fost singurul care a spus ceva pe scenă, aș puncta și mulții artiști care au purtat insignele Artists4Ceasefire, precum Mark Ruffalo sau Billie Eilish, sau echipa Anatomy of a Fall, care a avut insigne cu steagul Palestinei.

Ceea ce mă duce cu gândul la modul în care cinemaul, at large, tratează situația din Palestina, la modul în care o reflectă. Dacă e să mă gândesc la reprezentările sale cele mai proeminente (departe de-a fi unicele, ci doar cele mai vizibile) din sfera festivalieră, ele au fost It Must Be Heaven al lui Elia Suleiman și cele două filme ale lui Nadav Lapid, Synonyms și Ahed’s Knee, unde avem acești protagoniști care se află într-o relație absolut conflictuală cu propria lor identitate de israelieni, care are de-a face cu militarizarea societății în Synonyms, și cu ocupația în Ahed’s Knee. Dar în același timp, cumva, filmele acestea niciodată nu pun punctul pe i într-un mod foarte clar și tranșant. Sigur, înțelegem la ce ușă se bate, dar simultan, dar un spectator care nu-i neapărat familiarizat cu situația din Israel și Palestina n-ar înțelege toate subtilitățile.

Dincolo de asta mi se pare că subiectul a fost în mare măsură, dacă vrei, „ghetoizat” în festivalurile de film documentar care, din păcate, sunt adesea construite și marketate către un public de nișă. O nișă inclusiv la nivelul industriei cinematografice. Iar asta este demult o problemă. La nivel local, One World Romania a făcut cel mai mult – a popularizat filme pe această temă, inclusiv reprezentări istorice, în retrospective precum cele dedicate unor cineaști ca Jocelyne Saab (reluată de curând, în cadrul F-Sides), sau Michel Khleifi și Avi Mograbi.

Dora: Aș sublinia și retrospectiva Eyal Sivan, care urmează anul acesta.

Flavia: Apropo de film documentar, trebuie să amintim și de incidentele de la IDFA. Acolo lucrurile s-a întâmplat chiar la bunul început al festivalului, grație acelei intervenții a unor activiști pro-palestinieni în timpul ceremoniei de deschidere, dând drumul unei runde largi de poziționări (uneori contradictorii) ale festivalului, retrageri de filme și discuții in situ – ceea ce automat a însemnat că aceasta a fost o conversație continuă, care a fost purtată pe întreaga durată a festivalului.

Dora: Cum am receptat eu problema de la IDFA ține foarte mult de statutul său ca festival de film documentar, care în trecut și-a luat niște poziții foarte ferme pe problemele de liberă exprimare, pe problema reprezentării tuturor acestor subiecte. Chiar dacă, după cum spuneai și tu, în multe alte festivaluri de film tipul ăsta de subiecte au funcționat ca keywords sau cumva ca un fel de autoflatare, care să demonstreze, uite, suntem atenți la subiectele astea. Mi s-a părut exact tipul ăsta de culpabilitate, din perspectiva în care te dai mare și tare că susții anumite valori și, în fapt, când se trage linia, nu le mai susții din diferite motive – ceea ce s-a întâmplat și la Berlin. Gestul mi se pare cu atât mai rușinos cu cât festivalul, ca anul trecut în retrospectiva sa dedicată Iranului, s-a poziționat pentru niște valori, nu? 

Flavia: Exact. Iar cauza cineaștilor iranieni, ba chiar cea iraniană, în sine, a fost demult îmbrățișată de Berlinale (vezi, de pildă, în cazul cineastului persecutat politic Jafar Panahi, iar festivalul este un apărător vocal al său de peste un deceniu) – și asta s-a manifestat inclusiv la această ediție, când co-regizorii filmului My Favorite Cake, n-au fost lăsați să plece din țară pentru a prezenta filmului.

Dora: Eu tot am cumva o suspiciune că e foarte performativă această susținere – și aici poate intervin și din preconcepțiile pe care le am personal despre sectorul cultural german, mai ales Berlin, unde mi se pare că inclusivitatea e de fapt, foarte performativă și cade foarte ușor la primele presiuni din exterior. Pentru mine e cumva un fel de inclusivitate care creează și mai multă alteritate decât să le absoarbă într-un mod care să fie și funcțional, uman. E tot o formă de autoflatare, care ține cu dinții să arate cât de progresistă este.

Revenind la IDFA, a fost evident că sunt niște clivaje majore între opiniile personale ale lucrătorilor din festival și pozițiile oficiale. Deci m-am gândit că până la urmă așa ar trebui să fie și la Berlinale, în ideea în care din oamenii pe care îi cunosc, din prieteni, toată lumea are alte opinii decât tăcerea oficială. Iar aceste opinii nu se pot exprima pentru că oamenilor le e frică că vor pierde sponsori și fonduri și alte lucruri. Dar sincer nu știu cum să procesez tipul ăsta de lucruri, faptul că tuturor le este absolut frică în ziua de astăzi de a pierde finanțările. Și realistic vorbind, toate inițiativele culturale au pierdut susțineri financiare din partea multor organizații și pierd din ce în ce mai mult. Dintr-un alt punct de vedere, o altă problemă este dacă tu îți încalci niște principii și cât ți le încalci ca să accesezi acel funding. Mi se pare că astăzi e foarte bolnăvicios tot acest sistem în care funcționează festivalurile (și nu numai festivalurile). Cred că tot mai multe inițiative cad în această situație în care nu mai pot avea poziții deschise, pentru că sunt dependente de pozițiile altora. Am citit un tweet care mi s-a părut că punctează extrem de bine problema: dacă ești un festival care nu poate exista fără să apeleze la fonduri care sunt în directă antiteză cu valorile pe care le promovezi, atunci de ce mai exiști?

Flavia: Mai este și cazul SXSW, unde peste 80 de artiști s-au retras din line-up după ce a ieșit la iveală faptul că festivalul texan este sponsorizat de unele dintre cele mai mari companii producătoare de arme și tehnologie militară din Statele Unite, unele fiind implicate indirect în războiul din Gaza. Și asta spune ceva și despre acumularea de resurse, în sensul cel mai pragmatic al termenului. De regulă, dacă am văzut luări de poziție intransigente și clare, de pildă, cazurile cineaștilor care și-au retras filmele de la Berlinale sau IDFA, vorbim mai degrabă despre artiști independenți care, în marea schemă a lucrurilor, nu au o poziție financiară prea bună în interiorul industriei, ba chiar dimpotrivă.

Și ajung la afirmația cea mai îngrijorătoare (din punctul meu de vedere) de după Berlinală, cea a primarului Berlinului, care a transmis festivalului „să aibă grijă ca asemenea incidente să nu se repete”. Pentru mine asta este simptomatic pentru o lume aflată într-un an electoral fără precedent, unde fondurile pentru cultură se taie agresiv în jurul lumii, iar considerentele acestor tăieri sunt aproape întotdeauna politice. Este un context în care se fac apeluri mai mult mai puțin deschise la cenzurarea unor evenimente și instituții care, la rândul lor, ajung să cenzureze artiștii de care acestea depind. Dar și un context în care evenimente majore pur și simplu dispar – mi se pare important cazul festivalului de la Mar del Plata, care pare, cel puțin în momentul de față, că nu se va mai întâmpla datorită deciziilor unilaterale ale administrației Milei, care caută să definanțeze INCAA, Institutul Filmului Argentinian. Nu mi se pare întâmplător, având în vedere că festivalul, la ediția de anul trecut, își asumase o poziție fermă anti-Milei – și văd ceea ce se întâmplă acum festivalului și ca pe o formă de pedeapsă, de reprimare politică directă.

Suntem într-un punct foarte înspăimântător, în care festivalurile de film și, în general, cele de artă, precum și artiștii, organizatorii, managerii culturali, curatorii, criticii sunt supuși unor forme de cenzură politică. Și asta mă îngrijorează, mai ales ca persoană care a crescut în anii imediat următori căderii unei dictaturi, care a fost martoră la toate traumele sociale care au venit ca o consecință directă a suprimării dreptului la liberă exprimare. Asta mă face să mă întreb cum o să arate lucrurile în următorii câțiva ani.

Dora: Aici o să spun ceva foarte impresionist, despre ce se simte în aer. Mi-a înghețat sângele în genunchi când am văzut un polițist rupând un poster pro-Palestina de pe un stâlpișor lângă Palast. Am avut acest sentiment foarte puternic pe stradă în Berlin, în ideea în care, nu că mi-ar fi fost frică să mă exprim sau că n-aș fi avut curajul de a participa la un protest, dar mi-a rămas foarte bine întipărită în minte această imagine. Pentru mine gestul ăsta a spus multe nu despre libertatea de exprimare, ci despre ceva mai profund. M-a înfricoșat pur și simplu plăcerea cu care a fost rupt acel poster. Am avut acest sentiment că văd incipiența unui lucru care nu știu exact unde va duce, dar sigur nu va fi un lucru bun. Dar, am simțit, evident, și că au existat mulți oameni în festival care au condamnat ceea ce are toate datele unui genocid – mai ales prin prezența acestor vigil-uri organizate de Film Workers For Palestine zilnic în Potsdamer Platz.

Am simțit existența tuturor acestor oameni care au o poziție fermă și sunt acolo. Aici tot impresionist, am simțit-o și în sala de cinema, când eram la un documentar din Forum Expanded, Silenced Voices, care vorbește despre situația etnicilor coreeni din Japonia. E în film un moment care vorbește exact cu cuvintele astea, despre modul în care cuvântul genocid e eliminat din discursurile istorice. Și când cuvintele au apărut pe ecran, s-a simțit un oftat în sală, știind cum ele au legătură cu contextul actual.

Te gândești de ce, dacă la IDFA au putut exista, locuri de discuție un pic mai ample, de ce nu s-au putut întâmpla lucrurile astea la la Berlinale. Deși, până la urmă afirmațiile cineaștilor din gala de închidere sunt practic niște poziții luate pe scenă (și au mai existat și altele la Q&A-uri), care, după cum vedem, au pus foarte multe probleme tocmai pentru că au fost exprimate pe scenă. Dar ele au apărut la gala de închidere – cred că ăsta e cel mai schizoid moment din tot festivalul și de aceea revin la el. Cum poți să te poziționezi oficial că ți-ai dori ca cineaștii tăi premiați să se fi exprimat altfel despre filmele lor? Cum poți să te absolvi de orice responsabilitate față de aceste premii, în ideea în care și tu contribui la acordarea lor, chiar dacă juriul este independent, pentru că filmele fac parte din festival? Mi se pare foarte laș acest sistem, pentru că atunci premiile vin ca o altă dovadă fluturândă care să confirme, temporar, umanitatea și acele valori pe care „dă bine” să le promovezi. Valorile celebrate de premii sunt pur și simplu invalidate de aceste afirmații ulterioare, ca și cum nu există nicio legătură cu ceea ce s-a întâmplat în festival din punctul de vedere al filmelor care au fost selecționate.

Flavia: Juriul competiției principale n-a făcut niciun statement în sensul acesta, dar juriul premiului de debut GWFF a luat poziție prin declarațiile foarte puternice ale Elizei Hittman (care, la fel ca Jonathan Glazer, a spus că ține cont de propria sa identitate evreiască atunci când condamnă violența din Gaza) și ale Andreei Picard, dar și costumul Katrinei Pors. Apoi, avem actul foarte curajos al întregului juriu de film documentar. Regizoarea Verena Paravel a fost în mod clar cea care a fost cea mai intransigentă, cea care a folosit cuvintele cel mai directe pentru a descrie ce se întâmplă în Palestina, cuvintele lui Abbas Fahdel, dar aș puncta și intervenția regizorului Thomas Heise – care a realizat un film-capodoperă care e (și) despre Holocaust, Heimat ist ein Raum aus Zeit, și care, în calitate de cetățean german, chiar și-a asumat potențialul pericol de a-și compromite viitoarele proiecte prin aceste declarații, având în vedere cum anume statul german folosește retragerea finanțării ca unealtă de cenzură. Refuzul Berlinalei de a-și apăra artiștii mă frapează și din acest punct de vedere – fiindcă jurații sunt un fel de invitați de onoare ai unui festival. Cum să nu le iei apărarea?

Dar, într-adevăr, aici trebuie menționat că, totuși, echipa Forum Expanded – de altfel, secțiune de unde 3 cineaști și-au retras lucrările în semn de protest: Ayo Tsalithaba, Suneil Sanzgiri și John Greyson – este singura care și-a asumat un apel pentru încetarea focului în Gaza, pe care l-au citit în prima zi de proiecții. Însă, uite, până și asta vorbește despre ierarhiile interne inerente unui festival. Fiindcă Forum Expanded e dedicat unor forme hiper-experimentale de cinema – în raport cu discursul principal al festivalului, este o secțiune absolut marginalizată. Și asta spune multe și despre faptul că estetica este o iterație a politicii (și nu mi se pare întâmplător că cineaștii s-au retras fix din această secțiune – de regulă, e cea care selecționează artiști cu o conștiință politică puternică).

Acestea fiind spuse, eu una, sincer, nu-mi doresc să mai particip la acest festival, deși știu că va fi altă conducere. Cel puțin până când festivalul va dovedi că regretă, ba mai mult, că va încerca să repare ce s-a întâmplat anul acesta, într-o formă sau alta. Dar și că există garanții concrete ale libertății de exprimare. Având în vedere și urgența momentului, mă tot întreb cum anume putem să punem presiuni asupra unor instituții să reacționeze. Cum putem să creăm rețele de solidaritate în interiorul propriilor noastre industrii? Cum facem ca, în ciuda acestui mediu represiv, să încurajăm oamenii să ia atitudine?

Cum creăm instituții care sunt suficient de robuste încât să poată să răspundă adecvat unor situații istorice de genul acesta? Cum reușim să ne apărăm în fața acestui avans politic foarte agresiv împotriva libertății de exprimare în arte, care are loc la nivel mondial? Fiindcă din păcate, dacă asta se întâmplă la Berlin, înseamnă că asta prefigurează un trend mondial. Dacă asta se poate întâmpla la Berlin, se poate întâmpla cu festivaluri mult mai mici și mai fragile.

Dora: Pe de altă parte, eu am speranța că festivalurile mai mici au vaga șansă la o libertate de exprimare un pic mai mare. Exact în ideea în care ele nu sunt mașinăria publică care este Berlinala, prin toate calitățile sale instituționale și a legăturilor cu orașul Berlin. Mă gândesc că un festival mai mic are o libertate de manevră un pic mai mai mare – asta nu înseamnă că ele nu suferă extrem de mult din cauza lipsei de resurse. Evident, festivalurile mai mici sunt și cele care pot fi înăbușite mult mai ușor. Dar mă gândesc că neexistând ierarhizarea pe care o menționai mai devreme, neexistând tipul ăsta de stratificare, măcar există șansa unei unități sau unei solidarități care să se răsfrângă un pic mai mult în interiorul festivalului, ca organizație.

Flavia: Uite, de pildă, multă lume a dat acest exemplu al Ucrainei. (Și trebuie să zic că resping această falsă polarizare Ucraina-Palestina care a prins rădăcini în jurul lumii.) Multă lume a punctat ipocrizia din modul în care instituțiile au răspuns la această criză, între care și Berlinala – și chiar dacă resping această polarizare, este clar că există un precedent în care a existat un răspuns copleșitor, rapid, urgent. Cum facem ca această situație să fie generalizată? Ca instituțiile, organizațiile să răspundă întotdeauna fără echivoc când în joc e viața civililor, dar și realități care alimentează direct cinemaul pe care ajungem să-l vedem la aceste festivaluri internaționale. Altfel, sigur, dacă nu vrem să fim expuși la acest gen de lucruri, dacă nu ne interesează, putem să ne facem cu toții bagajele și să ne uităm pentru tot restul vieții noastre la filme Marvel și Disney.

Dora: Sunt foarte importante toate aceste întrebări pe care le spui. Ele sunt esențiale pentru minima sănătate morală a mediului în care lucrăm. Dar, pe de o parte, mă simt cumva ca și cum meseria de critic e un lucru mic și e din ce în ce mai mic în modul în care ne privesc toate instituțiile astea cu care interacționăm. Pe de altă parte, cred că există, totuși, niște mecanisme de solidaritate pe care puteam să le exersăm și prin care putem pune presiune. 

Flavia: Exact. Ar trebui să ne gândim la modul în care putem crea asemenea mecanisme și structuri – de solidaritate și nu numai – în interiorul comunității românești de film, tocmai pentru a contracara acest sentiment de neputință pe care-l simțim și fiindcă au existat doar puține inițiative de acest gen aici. Uite, pe plan local, F-Sides au făcut o treabă minunată în acest sens – și în industrie, au fost printre primele care și-au exprimat susținerea pentru Palestina.

Dora: Mi se pare că e foarte meritată lauda celor de la F-Sides. Mai mult decât că și-au exprimat o poziție, F-Sides au avut acest demers absolut esențial de a educa prin film și, mai ales, de a include membri din comunitatea palestiniană, cu care să discute, care să ne ajute să înțelegem și să fim educați pe subiect, într-un mod în care puține alte demersuri autohtone au reușit.

Flavia: În încheiere, aș reveni puțin la ideea de grevă – începând cu exemplul Strike Germany. O discuție foarte lungă am avut pe această temă cu un foarte bun prieten, care a fost prima persoană care m-a întrebat de ce nu particip la Strike Germany. Răspunsul meu, trist, a fost că dacă ar fi să particip la grevă, asta va ajunge din păcate să mă rănească pe mine, individual, mult mai tare decât ar putea răni vreodată Germania sau Berlinala. (Că oricum am ajuns să fiu rănită, partea a 2-a.) 

Și-atunci, ce înseamnă concret o grevă? Sigur, orice act de grevă e un risc pentru sine – dar în cinema și arte, mai mult ca în alte industrii, datorită slabei sindicalizări, există acest sentiment acut că există foarte mulți oameni care te pot înlocui instantaneu – și care sunt foarte dornici să o facă. Iar asta vorbește și despre cât de restrânse sunt resursele, de fapt, dar și despre acumularea acestora, care e complet dezechilibrată în ce privește distribuirea acestora.

Nu știu dacă cuvântul grevă este de fapt unul apt pentru mediul cultural, având în vedere modul în care sistemul economic neoliberal a afectat atât de profund acest mediu și toată precaritatea enormă care există în acesta. Așadar, ce înseamnă o negociere, o acțiune colectivă, atunci când suntem atât de faultați de aceste condiții economice? Până și oameni care par să aibă un oarecare capital, din exterior privind, suferă de fapt de precaritate. În calitate de freelanceri, practic, nu avem dreptul de gravă, de facto, avem doar dreptul de-a ne asuma că vom lua o decizie care ne va face rău, dar știm că o luăm în numele unei cauze morale superioare.

Dora: Mi se pare că există niște moduri de a discuta o grevă, de a pune ca critici presiune, măcar prin boicot sau măcar treptat, dacă nu dintr-odată. Acum, sigur, știu că probabil faptul că eu, critic din România, nu voi mai merge la Berlinale nu va afecta festivalul la fel de mult cum ar face-o de exemplu un regizor român care nu ar mai participa la Berlinală. Dar cel puțin simt că avem o anumită datorie de a condamna niște lucruri și de a ne pune problema ce putem menține dintr-o grevă, cât să și funcționăm sau să ne salvăm de la precaritate exersându-ne munca. Pe de altă parte, stau și mă gândesc că greva nu trebuie să fie o retragere, în ideea în care toți acești oameni care putem critica niște poziții, dacă dispărem, am un fel de temere că așa cum ziceai, există mulți alți oameni care sunt fericiți să-ți ia locul, iar Berlinala va putea funcționa foarte bine pe mai departe.

Flavia: Mi s-ar părea un mare lucru dacă unii cineaști ar anunța public că nu își vor mai trimite filmele la festival. Am văzut doar anunțul cineastului Edgar Jorge Baralt, care a anunțat că va șterge logourile Berlinalei de pe scurtmetrajul său, Ventana, dar cam atât. Nu știu cum o să mă raportez la filmele care vor fi acolo anul viitor – dacă le voi vedea ca pe strike breakers sau nu. 

Sigur, pe de altă parte, dacă lumea nu-și mai trimite filmele la Berlin, atunci există și riscul reconsolidării altor centre de putere deja-existente, precum Cannes, Veneția sau Locarno. (Deși m-ar bucura ca festivaluri mai left-of-field precum FIDMarseille sau Visions du Reel să câștige din asta.) Așadar, un aspect ține și de redistribuirea balanței de putere, asta apropo și de greve. Astea-s toate întrebări deschise la care nu pretind că am un răspuns ferm, ci, mai degrabă, vreau doar să lansez ideea la apă. Dar da, bref, la final de zi, support your local festival. Mai ales fiindcă festivalurile locale oferă de cele mai multe ori un exemplu de practică, și știm că de multe ori, schimbarea care vine dinspre acestea (nu doar artistică, dată de numele descoperite de către acestea, ci și ca model de praxis) ajunge să fie absorbită de către cele medii și mari.

Dora: Da, cred că asta e și o discuție separată, în ideea în care festivalurile sunt într-adevăr și niște centre de muncă pentru mulți oameni care activează în domeniu. Aproape toată industria de film există acolo pentru o săptămână și sunt lucruri, oportunități la care altfel n-ai avea acces. Adică aici cred că sunt cele multe funcții ale un festival de film, care funcționează cu propriile sale contexte și probleme, și care, până la urmă, cred că trebuie discutate separat.

Dar acum mă gândesc la ce spuneai tu, despre cum vom judeca filmele care merg la anul la Berlinale. Adică sunt total de acord că poți separa filmul de contextul în care a apărut, până la un anumit punct. Au existat și anul acesta discursuri care ne-au avertizat despre Berlinală, dar cărora, din diferite motive, nu le-am da curs. Aici e și colacul de rușine pe care eu personal îl port. Mă întreb în ce măsură același lucru nu se va întâmpla și la anul. Evident, experiența, lecția învățată anul acesta cred că vor mobiliza mai mult pe unii, sau vor mobiliza mai unilateral oamenii să își considere pozițiile sau involvement-ul în festival. Vreau să cred că am învățat cu toții o lecție acum pe care să n-o mai repetăm la anul. Îmi pun toate aceste întrebări, în ce măsură nu va exista și la anul acest trebuie să fiu la Berlin, chiar și sub această nouă conducere. 

Flavia: Clar o să existe o presune a întoarcerii – dar, wie gesagt, eu nu-mi doresc să revin până când nu va exista acea poziție din partea festivalului care să exprime regret față de erorile acestei ediții. Există această senzație de FOMO, la urma urmei, legată de absolut orice festival de pe fața pământului și înțeleg cum funcționează; eu voi miza pe faptul că filmele cele mai importante vor circula și în alte locuri. Dar, în absența unei acțiuni mai largi și concertate – care ar putea implica, de pildă, persoanele care au semnat scrisori deschise în timpul festivalului – care să continue presiunea, nu știu câte se vor schimba.

Dora: Ce mi se pare important la toate discuția asta, și la cum m-am simțit în acest festival, e că sunt niște întrebări și niște standarde care nu se rezumă doar la Berlinale, ci care cred că trebuie aplicate cu o urgență maximă tuturor festivalurilor de film mici sau mari. Ochii evident sunt acum pe Cannes, care nu are o reputație prea bună de political awareness, în cum s-a descurcat cu protestele de anul trecut. Cred că lecția pe care a adus-o Berlinala, prin locul său foarte important în ierarhia festivalurilor de categorie A, e că a lansat întrebarea generală despre ce înseamnă un festival de film. Care sunt relațiile și presiunile pe care le aduce el? Standardele trebuie aplicate tuturor. Dar asta nu e o cerere ca toate sau ca fiecare festival să declare „de ce parte e”, pentru că cred că multă lumea așa înțelege problema; e vorba despre tot acest context în care festivalurile pur și simplu să se gândească la ce menționai tu mai devreme legat de ipocrizia pe care o practică și presiunile pe care le pun. Și, cred că e de datoria criticilor și a tuturor participanților măcar să chestioneze toate aceste relații, ca un prim pas.

Flavia: Și, vorba aia, să ne imaginăm că altă lume este posibilă. Că marile festivaluri de film, mai ales cele care au markets, pot să existe într-o formulă care, dincolo de cinema, să pună în centrul lor omul, mai mult decât profitul. Cred că trebuie să reimaginăm aceste structuri – nu doar ca să avem condiții de muncă mai bune, dar și fiindcă doar așa vor putea aceste instituții să răspundă unor situații precum atrocitatea din Gaza. Așadar, apelul meu final este ca măcar să îndrăznim să ne închipuim alte sisteme. Alături de încetarea focului – și de un armistițiu urgent.

Fotografii din arhivele personale ale autoarelor.

Flavia Dima

Critic și curator de film. O interesează cinemaul hibrid și experimental, filmul de montaj, patrimoniul cinematografic și confluența dintre cinema și politic. Vede câteva sute de scurtmetraje pe an pentru BIEFF. Uneori scrie poeme. La Films in Frame, scrie reportaje de festival, editoriale și este și traducătoare.

Dora Leu

A absolvit la UNATC o licență în regie de film și un master în filmologie și a studiat în paralel și istoria artei. Colaborează și cu Acoperișul de Sticlă și e fost redactor coordonator al revistei FILM MENU. Se dedică în principal cinemaului japonez din anii '60-'70 și trupelor recente de post-punk irlandez. Încă ține în portofel o poză cu Leslie Cheung.