Am mai spus că oamenii lui Il Cinema Ritrovato sunt rareori arși de lumina reflectoarelor. Din contră, poți vedea cum zâmbetul acestor fobici de tot felul li se usucă încetul cu încetul pe măsură ce pașii li se apropie de marea scenă. Iar când cronometrul pornește și cele 15 minute de faimă își dau drumul, ei vor încerca din răsputeri să vorbească despre altceva: mai mereu filmul, mai mereu cineastul, niciodată despre ei, purtătorii, îngrijitorii, mesagerii; arhiviștii, restauratorii, curatorii. „Aplauze pentru proiecționist!”, se strigă seară de seară în Piațeta Pasolini. E ceva frumos într-un asemenea fel de a nu fi de sine stătător, de a lăsa alte lucruri, filme, externe și preexistente ție să te îndeplinească. 

Și totuși, nu o dată m-am întrebat dacă oamenii ăștia îmi sunt prieteni sau dușmani. Căci prea adesea le-am ghicit uniformele de polițiști ai cinefiliei pe sub hainele lejere de in. Pentru mine, pirat din principiu (și nevoie), apropierea lor de instituții, de piața relansărilor, de îndemnurile la a elimina toate copiile pirat din online de dragul variantei „bune”, n-avea cum să-mi pară altfel decât specioasă. Citesc într-un eseu mai vechi de-ale mele, un foarte înverșunat studiu al mișcării la loupe, ceva în felul ăsta:

„Să nu se înțeleagă că imaginile sărace sunt singurul lucru care circulă pe la loupe și F.T. Nici pe departe. Din contră, ele se strecoară printre imaginile cu rezoluție înaltă, restaurările recente luate de pe Vimeo și DVDrip-urile. Locul lor e tot la periferie. Pirații nu au renunțau la ierarhizarea imaginii, încă se aleargă după acel 1080, 2k, 4k; 720 e rezonabil, 480 e exotic.”

În regulă, rândurile cu pricina au fost scrise de-a lungul primei jumătăți de an a pandemiei, un timp al cărui răspuns ideal, pe atunci, îmi părea austeritatea: cinemaul ca informație și emoție, fără plăcerile lumești ale culorii perfecte și sunetului anume. Altfel spus, sub impresia că zilele ne sunt numărate, toate aceste demersuri din industria imaginii, cu ale lor restaurări decenale, integrale scrupuloase și alte asemenea erau de-o lentoare intolerabilă. Neatârnând, pirateria devenea providențială. 

Doar că acum, pe când urgențele ne-au devenit mai puțin urgente – și trebuie spus că timpurile ne-au făcut mai nepăsători ca niciodată –, îmi dau seama că oamenii lui Ritrovato îmi merită toată admirația. Și că lupta lor nu e împotriva piraților, ci alături de noi. Abia odată ce admitem asta poate începe grija unuia față de celălalt, care nu-i un celălalt, ci un același. La urma urmei, doar legea face diferența dintre arhivist și corsar. Copiile online spălăcite ale vreunui Nu vreau să mă însor (r. Manole Marcus, 1961) nu contrazic, ci conduc către proiecția filmului în Bruxelles, la Europalia, parte a acelei retrospective fabuloase pe care Andrei Tănăsescu a organizat-o acum câțiva ani. Acolo, în micul cinematograf belgian, s-au văzut adevăratele culori ale musicalului socialist. Au importanță, ne stă cinemaul în culori? Abia ce-am văzut Changing Hues în Piațeta Pasolini, un scurtmetraj britanic colorat de mână, așa cum abia ce-am văzut deja faimoasele imagini telescopice ale NASA, colorate mult științific și un pic fantastic, cumva kitschos, și cred că da, contează cum ne colorăm istoria. 

Îmi amintesc o replică ageră și mefientă pe care am primit-o din partea unui pirat, vizând pe de-o parte niște erori factuale de-ale mele despre Karagarga, dar și o afirmație curajoasă pe care n-aș retrage-o niciodată, cum că pe platformă se practică un înalt curatoriat. Mă refeream mai ales la cerințele nesfârșite pe care orice membru al comunității pirat trebuie să le îndeplinească atunci când urcă un fișier video pe Karagarga – proveniența, subtitrarea, calitatea imaginii etc. De-ale tehnicalităților, nu ale curatoriatului, îmi spunea piratul. Ei bine, curatoriatul de cinema, în sensul lui larg de a avea grijă de un film anume, are foarte mult de a face cu asemenea chițibușuri. Și așa a fost dintotdeauna. Cum pentru un arhivist sadea contează enorm dacă un film s-a păstrat în copie negativă sau internegativă, în țara cutare, poate într-o variantă (cut) a cenzurii naționale, tot așa, piratului îi pasă dacă copia de pe torrente a Neînțelegerii lui Piotr Majdrowicz, un scurtmetraj de amator oarecare, însă unul homoerotic făcut în plin comunism polonez (1978), vine din altă parte decât VoD-ul Muzeului de Artă Modernă din Varșovia – căci poate muzica din off e alta sau nu-i deloc (16mm), poate lipsește logo-ul urât al MAMV, în fine, poate filmul e cu totul altfel și merită verificat. 

Mă gândesc la Vivien Kristin Buchhorn, propagandistă neobosită a cinemaului lui Sohrab Shahid-Saless, până nu demult directoarea Săptămânii Criticii din Berlin, și, în fine, directoare până în ziua de azi a arhivei Shahid-Saless, de unde provine și restaurarea unuia dintre cele mai frumoase filme expate pe care ni le-a lăsat cinemaul, Departe de casă (1975). Pe scena Jolly, Buchhorn a trebuit să fie întreruptă după vreo 15 minute de preludiu curatorial, moment în care s-a scuzat și, zâmbind nervos, a spus că-i dificil să te grăbești după mai bine de zece ani petrecuți pe un proiect. La fel, curatoarea Karola Gramann și restauratorul Lutz Garmsen n-au ocolit amănuntele readucerii pe ecran a unui film complet dezlănțuit: punk-SFul lesbian Ureche înflăcărată (Ursula Pürrer, Dietmar Schipek, Ashley Hans Scheirl, 1991). Nu intru în apropouri tehnice, pe care oricum nu le înțeleg până la capăt, ci spun numai că, așa cum se vorbește despre ea, noua copie a filmului („de la Super8 la 16mm la 4K”) ar fi fost făcută pornind de la amintirile spectatorilor nouăzeciști, o culme conceptuală a ideii de cinema comunitar (și memorie queer orizonatală), dar și a gândirii despre restaurare ca act de restituire fidelă (cui?). Walter Benjamin s-ar fi mirat că atâția oameni au ajuns preocupați de copia pozitivă a unui film. 

Atâția în lume, puțini în micul-mare București. M-am amuzat la târgul de carte, văzând o ediție franceză a Filme, filme, filme, acea antologie șaizecistă cu desenele lui Gopo. Iată, cinemaul românesc își face și el loc. Nu că ar fi marea pierdere a festivalului, însă mi-e clar că avem o problemă „de export”. Un curator italian (al unui alt festival) mi-a spus cât de greu i-a fost să obțină acces la niște documentare românești; nici nu știu dacă a reușit, într-un final. Pare că dacă te interesează altceva decât Reconstituirea ești pe cont propriu. Devine destul de clar că obsesia provincială de a găsi capodopera definitorie a cinemaului românesc predecembrist ne-a făcut mult mai mult rău decât bine. Avem mii de filme interesante și preferăm să ne prefacem că sunt trei, da’ bune.   

Și fără prefăcătorie devine dificil să lucrezi cu cinemaul românesc, în special cu acela din alte arhive decât cea națională. Filmele cineclubiștilor amatori, în speță, sunt de negăsit, fie pierdute, fie împrăștiate prin zeci de birouri, apartamente, sertare și certuri. Experimentele de atelier ale artiștilor, dacă nu vorbim despre kinema ikon, ci mai degrabă Grigorescu, Mihuleac sau Brătescu, s-au împărțit între atâtea expoziții și colecții încât a le reuni într-o singură arhivă a neoavangardei românești ar putea deveni o muncă de-o viață. Și cu fiecare zi ce trece, o colecție  de filme de familie, și-așa puține în România, devine mai fragilă din cauza peliculei efemere. Însă toate aceste probleme se turtesc sub greutatea uneia mult mai greoaie, a Arhivei Naționale de Film, o instituție de-un secret infinit din care nimeni nu înțelege nimic. Chiar astăzi am aflat că o restaurare a Misiunii spațiale Delta (r. Călin Cazan, Mircea Toia, 1984) face înconjurul SUA pe Blu-ray. Nimic mai frumos, poate doar un comunicat dat de ANF în prealabil celor de-ai locului. 

Primprejurul ceasului, industria noastră și-a găsit contrabandiștii secundei, Ana Szel, Andrei Rus, Melinda Blos-Jáni, Andra Popescu, Adina Brădeanu, toți aceia ce fac trafic de idei despre istoria cinemaului. Idei noi, nu tot aceleași. Și vor veni și-alții, căci cursul de film românesc de la UNATC, foarte mult timp bolnav de Manuela Cernat, și-a găsit un nou chip, unul luminos, acela al Gabrielei Filippi. Trecutul cinemaului nostru a ajuns să se întâmple cu o nouă viteză, moment propice pentru a invidia timpul îndelungat de care se bucură oamenii lui Ritrovato. Știm că putem fi rapizi și, mai mult ca niciodată în vremuri postdecembriste, că avem ce face cu arhivele. Doar că ne-ar prinde bine și acel timp îndelungat al instituților, 25 de ore pe zi. Iar la Jilava, ANF ar trebui să pornească un cronometru.

Călin Boto

Critic și jurnalist de film. Este redactor la AARC și titularul rubricii „Ecrane” de pe site-ul Revistei Arta. Colaborează cu diverse publicații și festivaluri de film în regim freelance și este neobișnuit de atașat de filmele lui John Ford.