N-a fost să fie Oscarul anul ăsta pentru Cate Blanchett – deși majoritatea oracolelor cinefile și probabil și astrele o prevesteau câștigătoare – pentru felul în care respiră și levitează în rolul Lydiei Tàr. Blanchett merită să fie celebrată oricând, însă poate mai ales acum, când ea însăși a anunțat că urmează să se retragă încet-încet din industrie. 

Pentru o carieră așa efervescentă, așa grandios-asumată, Blanchett pare dificil, dacă nu imposibil de descifrat. E Galadriel din Stăpânul Inelelor, e Katharine Hepburn din Aviatorul, e anxioasa aporofobă din Blue Jasmine; nu în ultimul rând, e multiplicată de treisprezece ori într-un film în care recită didactic și ludic o serie de manifeste de orice tip, care ne amintesc că arta e compusă din anateme și împunsături în coaste. Aș fi zis poate că strălucește doar în roluri clasice, unde-și pune la bătaie grația, fie ea asumată (Carol), emanată (Lord of the Rings), inocentă (The Aviator), dar nu mă hotărăsc dacă sunt într-adevăr mai bune decat rolurile dubioase, anti-sistem (e grație și în felul în care o caricaturizează școlărește pe Marina Abramovic, și în rolul prezentatoarei superficiale din Don’t Look Up).

Cert e că cel mai valoroasă e atunci când construiește fie o abstracțiune (rolul profesoarei din Manifesto, de pildă, e o bijuterie experimentală), fie se preschimbă în cineva complet atipic rolurilor sale din pălărie (Phyllis Schafly din Mrs America e o anti-feministă care și-a dedicat toată viața boicotării legii egalității în drepturi în SUA; în vreme ce Phyllis într-adevăr a existat în carne și oase, Blanchett nu încearcă s-o impersoneze unu la unu, ci mai curând să-i ofere niște nuanțe, fără ca personajul să devină neapărat agreabil). 

E plin Hollywood-ul de demonstrații de forță când vine vorba de împletirea între method acting și transfigurarea fizică, de la prostetice tot mai verosimile până la mania actorului de a-și face el singur cascadoriile, de a se pune în pericol, de a-și expune rănile. Ce face Blanchett însă nu mi se pare neapărat în această categorie, ci mai curând e o joacă, un pariu pe care-l face cu ea însăși – cât de departe pot să mă duc de mine și să rămân pe undeva aceeași? 

istoria unei genți și alte artificii asemenea 

Multe dintre rolurile ei se sprijină pe artificii de limbaj – sunt spectaculoase fiindcă poate imita orice accent, sunt powerful efectiv datorită vocii lui Blanchett. E de menționat că ea, poate mai mult decât orice alt actor de la Morgan Freeman încoace, face o întreagă profesiune ca Voice-Over actor. Cel mai recent e vocea lui Spazzatura din Pinocchio-ul lui del Toro, o minunăție onomatopeică, nu are replici, se strâmbă, mormăie; e, printre altele, vocea femeii misterioase cu mască din Eyes Wide Shut. 

Actrița australiană e cu adevărat atașată însă de recuzită, de anumite elemente de scenografie în jurul cărora face o întreagă compoziție. Și mă gândesc în primul rând la Blue Jasmine, unde joacă o femeie incompatibilă cu noțiunea de modestie, sărăcie; după o viață de opulență, e retrogradată să locuiască într-un apartament burdușit de kitsch-uri, mobilă veche, igrasie, cu sora vitregă și ai săi doi copii. Wealth-ul pare să fie, la Jasmine, un soi de membru fantomă (o durere acută pe care pacientul o resimte după ce membrul e îndepărtat); până și filmul e inundat într-un galben oxidat, bolnăvicios, ca aurul. Și mai e ceva – e dependența ei față de o grămadă de obiecte fetișizate: e în primul rând geamantanul Louis Vuitton, apoi poșeta Hermes, perlele Chanel; vine asudată total, disperată, spunând că nu mai are un sfanț, apoi că a zburat first class. Nu numai că e genuin terifiată de ideea de a renunța la relicvele vieții trecute, dar ea însăși trăiește exclusiv într-o născocire. De-a lungul filmului, costumul Chanel pe care Jasmine îl poartă de mai multe ori, cu care deschide filmul, e o garderobă minimală de care ține cu dinții. 

o altă elipsă simbolică

Decenii mai târziu, în Tàr, o poșetă roșie e purtată din SUA până la Berlin, ca simbol al infidelității și firii tranzacționale a protagonistei – e un consens între ea și asistentă în timp ce se conversează spre aeroport, cu poșeta intre ele și e o emfază pentru două secvențe mai devreme, când o observă la o fană entuziastă. E un detaliu care funcționează ca foreshadowing către un tipar de comportament al protagonistei, un lucru care se întâmplă adeseori în film. 

Sunt atâtea și atâtea lucruri pe care Tàr le ascunde camerei, ca mai apoi să iasă în formele cele mai abjecte; oricât ar încerca protagonista să ne convingă de bunele ei credințe, tot ce face e un simulacru – vezi creionul pe care-l fură pe furiș de la asistentul său, înainte să-l anunțe că e concediat. Geanta roșie din Tàr nu îi conferă lui Blanchett aceleași valențe ca în Jasmine, nu e o continuare fictivă a unui stil de viață sau o răscumpărare a femininului, ci are aceeași valoare tranzacțională pe care o suferă toate interacțiunile cu protagonista, aici vorbind de urma unui adulter. Hainele, în Tàr, ca și în Jasmine, îi oferă o dimensiune foarte specifică lui Blanchett – desigur, nu e prima oară când Blanchett joacă un rol masculin (în I’m not there, de pildă, e sosia cu păr vâlvoi a lui Bob Dylan, supranumită Jude Quinn) – toate astea provin și dintr-o joacă a lui Blanchett cu normele (mărturisește într-un interviu că obișnuia să se îmbrace în haine bărbătești).

queerness

Spre deosebire de I’m not there, unde joacă o anumită lejeritate queer, queerness-ul din Tàr e oarecum chinuit – e o femeie care se străduiește din răsputeri să se impună într-un tip de autoritate de natură masculină, iar jugul fictiv care o îngrădește zi de zi vine dintr-o frică de a pierde controlul. Într-un interviu cu Adam Gopnik, discută despre felul în care a studiat preponderent mișcările compozitorilor bărbați pentru a-și construi rolul – gândit în paralel cu scenografa Dina Daigeler – in prespălat, cu croială largă, care să urmeze cu sfințenie mișcările din mâini, să creeze spații. Nu în ultimul rând, să îi ascundă formele corpului (la un control medical, Tàr își dă ușor bluza jos, descoperind către cameră o bustieră foarte strânsă pe trup). 

status quo

În Mrs America, unde Blanchett colaborează cu aceeași Daigeler, alege o serie de robe de casnică-bomboană (ce amintesc izbitor de Stepford Wives – probabil că nu un argument atât de implauzibil, ținând cont de tonul ironic al mini seriei ce se încheie cu un citat la Jeanne Dielman, totuși…). Tot aici, Blanchett poartă foarte multe broșe care să-i întărească status quo-ul – ba cu vulturii americani, ba cu steagul, ba cu propriul ONG anti-feminist. Apropo de broșe, în Nightmare Alley, pe lângă deux-piece-ul negru în care apare în fiecare cadru, Blanchett poartă o agrafă cu o inimă ruptă în două – mai are și o ojă stranie pe unghii, o manichiură franțuzească roșie care-i acoperă aproape toată unghia; așa închisă cum e între ușile cabinetului său cavernos, cu un zâmbet pe jumătate reținut, pe jumătate disimulat (la fel ca în Mrs America), cu zulufi borcănați și ruj roșu, ăsta e personajul tipic blanchettian – sobru, rece, prevăzător, dar cu slăbiciunile la vedere (în cazul ăsta, simpatia față de personajul principal masculin).

a game (of shadows)

În pofida cameleonismului lui Blanchett, aceste infinite permutări par să funcționeze de la un punct pe principiul vaselor comunicante – un cârlig din care construiește scheletul altor roluri șamd. Mai cu seamă, rolurile cele mai extravagante sunt de regulă în scurte non-narative, fashion films sau farse hiperstilizate – în scurtmetrajul Red (r. Del Kathryn Barton), e o femeie-păianjen învelită în dresuri-plasă, machiată strident și violentă, care-și desfășoară ritualul de împerechere; în Uncanny Valley (r. Alex Prager), joacă la dublu androidul înveșmântat într-un trenci muștar care-și asasinează sosia – e un shocker aproape non-narativ, a la De Palma, de nici trei minute. Apoi, mai e și The Four Temperaments (r. Marco Brambilla), unde aduce a Romy Schneider în Inferno-ul lui Clouzot și unde, la fel, joacă o ilustrație lipsită de diegeză. Dintre toate excentricitățile, cel mai tare m-a amuzat contradicția cu care joacă o vrăjitoare hăituită de bostani ucigași, proaspăt ieșiți la vânătoare dintr-o carte de necromanție (The House with a Clock in its Walls). 

one woman show

Blanchett pare să se distreze teribil cu ideea de doppelganger în film, un leitmotiv pe care îl tot recreeaza de la Coffee and Cigarettes (r. Jim Jarmusch) încoace  – Manifesto e un teren de joacă pentru o serie de metamorfoze, unde joacă pe rând un cerșetor, o casnică, o lucrătoare industrială, o punkistă, sparge niște funeralii, da o lecție despre originalitate în artă, cară un maldăr de gunoaie, strigă, urlă, dansează, intră într-o camera antifonată, pregătește cina, ține un discurs. Julian Rosefeldt le oferă acestor scenete un cadru real. În jurul lui Blanchett sunt oameni care duc o narațiune reală, joacă situația în mod credibil: se mănâncă la masă, se plânge la înmormântare, corporatiștii fac ce fac corporatiștii în mod obișnuit; mâncarea e reală, lacrimile la fel. Spărtura e în interpretarea lui Blanchett, care spune fără afect un discurs – discursul nici n-are vreo legătură directă cu situația din care e desprins. Gesturile ei, în schimb, sunt și ele de acolo, din background, din șablon: profesoara îi atinge pe spate pe elevi în timp ce le arată subtil pe unde sa fie atenți, verifică teme, le oferă explicații – toate aceste cărți de vizită pe care cinemaul hollywoodian le-a asimilat ca fiind imaginile unei săli de clasă – ei bine, interpretările lui Blanchett sunt stranii, oferă acestor clișee în imagini mult mai multă substanță decât o simplă parodie. 

Scheciurile din Manifesto sunt sursă de inspirație atât pentru rolul mai notoriu din Dont Look Up, cât și pentru mini-episoadele din Documentary Now! (o colecție de ficțiuni ireverențioase ticsite de tehnici ale documentarului clasic, de la docu-dramă la reenactment). Blanchett apare în două episoade – o dată o joacă pe Marina Abramovic în registru de farsă primitivă, apoi joacă o frizeriță clumsy care tunde bătrânele, le pune bigudiuri, le trage de păr, flirtează inocent cu un fotograf aciuat la salon (atât în primul episod, cât și în al doilea, îl are ca partener pe Fred Armisen, un actor notoriu pentru transformările de farsă comică). Astea fiind zise, Blanchett nu se ia mai puțin în serios acolo unde face comedie, chiar și în registrul de festă – e fulgurantă ca Abramovic, nevrotică și ușor sărită – iar referințele reale, care par țicneli în contextul ăsta, sunt mai scandaloase decât bucățile ficționale (de pildă, Abramovic însăși a inclus un incendiu într-o instalație reală, periclitându-i pe cei veniți să vadă ansamblul). 

Dacă în primul segment Blanchett e preocupată de imitație, în al doilea e complet made-up – e o femeie picată din cer, trecută de 40 ani, care poartă un pulover roz tricotat, peste care-și pune halatul străveziu. Poartă ochelari cu dioptrii gigantice și are o strungăreață de neuitat, păr nespălat și ușor ondulat. Prima oară apare în cadru vânturând cu mătura fire de păr – probabil că e un rol lipsit de grație, apropo, și e complet intenționat așa – i-am recunoscut mersul fabricat din unul dintre personajele din Manifesto (aah!), care, înainte să se suie pe motocicletă, se deplasează cu lehamite spre ea. 

Blanchett e o actriță care sare dintr-un rol în altul cu mare dezinvoltură, dar nu fără să lase ceva în urmă: mă gândesc la felul ubicuu în care comunică cele trei roluri din Knight of Cups, Song to Song și To the Wonder (sigur, o să-mi spuneți că Malick e de vină…); mă mai gândesc la prezentatoarea TV din Manifesto, transformată într-o farsă în Don’t Look Up. Dacă într-adevăr rolurile astea comunică, și eu sunt sigură c-o fac, e pentru că Blanchett practică de ceva vreme un tip de intertextualitate asumată, înalt sofisticată, din care tot mai apar lucruri de explorat și exploatat. De pildă, expresivitatea fetișizantă a chipului ei – dusă în zone cât mai abstractizate (prima oară în videoclipul lui Massive Attack, The Spoils, apoi în The Four Temperaments, apoi inclusiv la Rosenfeldt, în Manifesto). 

Nu știu dacă Blanchett se va opri acum din jucat în filme, instalații, spectacole, din videoclipuri, însă cu siguranță un Oscar în minus nu o cinstește mai puțin; e cel mai probabil cea mai vibrantă prezență feminină de la Hollywood, alături de Tilda Swinton, și va rămâne așa poate decenii de-acum încolo. 

Georgiana Mușat

Georgiana Mușat e critic de film și jurnalist, masterandă UNATC. Are o memorie de elefant și inima cât un purice când aude de Terrence Malick. Scrie o lucrare interminabilă despre femei roboți. La Films in Frame scrie rubrica lunară Panorama.