Istoria cinematografului Arta din Cluj-Napoca, cel mai vechi cinema încă funcțional din România, este la fel de turbulentă precum cea a secolului care s-a scurs de la înființarea sa. Am aflat mai multe despre istoria sa de la Monica Sebestyen, managerul cinematografului.

*

Pe colțul Piață a Unirii din Cluj, prelungindu-se în sus pe Strada Universității până în buza străzii Ion I.C. Brătianu, lângă Biserica Piaristă, se află cochetul Palat Sebestyen, construit în stil Secession la începutul secolului al XX-lea după planurile arhitecților maghiari Aladar Karman și Gyula Ullman la comanda antreprenorului David Sebestyen. Unul dintre edificiile cele mai recognoscibile ale orașului și unul dintre epicentrele vieții sale culturale, simbol al transformărilor modernizatoare prin care Cluj-Napoca trece în perioada Austro-ungară, Palatul găzduiește una dintre cele mai iconice și longevive săli de cinematograf din țară: Cinema Arta.

Cinema Arta – a cărui existență era prevăzută încă de la bun început în planurile clădirii, cu o capacitate originală de 400 de scaune, ajunsă în prezent la 180 – este martor, supraviețuitor și, în anumite cazuri, victimă a tuturor intemperiilor care au afectat societatea și cinemaurile de-a lungul a cinci regimuri politice diferite: Imperiul Austro-Ungar, Regatul României, Ungaria Horthyistă, Republica Socialistă Română, și în final, cel democratic al zilelor noastre. Trecând prin patru alte denumiri de-a lungul existenței sale (Cinematograful Universității, Cinema Select, Cinema Maxim Gorki și Cinematograful Tineretului), actualul Arta se deschide în octombrie 1913, fiind administrat de legendarul cineast maghiar Jenő Janovics vreme de aproape trei decenii, timp în care difuzează cu precădere filme europene. 

Să începem de la bun început, în octombrie 1913, când la parterul Palatului se deschide Cinematograful Universității (Egyetem Mozgó), inaugurat cu o proiecție a Studentului din Praga de Stellan Rye, o capodoperă timpurie a expresionismului german – în oraș deja existând multiple săli de cinematograf. Primul administrator al săli este legendar Jenő Janovics – una dintre cele mai marcante figuri ale vieții culturale clujene ale începutului de secol XX. Janovics – actor și regizor de cinema și teatru, producător (amintim doar de Sárga Csiko / Mânzul șarg, 1913, primul film turnat la Cluj, sau producțiile clujenele ale lui Michael Curtiz) și manager cultural (director al Teatrului Național din Cluj dar și al altor săli de cinematograf, fondatorul a multiple case de producție de film, între care marcanta Corvin Film) – îl va conduce vreme de aproape trei decenii. 

Sub conducerea sa, cinematograful (care își schimbă denumirea în Cinema Select în 1919, după ce Clujul devine parte a României), difuzează o gamă largă de filme – nu doar filme americane sau producții locale (majoritatea realizate de propriile sale case), ci și filme realizate de Gaumont și numeroase filme germane, italiene și nordice. În perioada interbelică, cinematograful difuzează jurnale de actualități locale dar și internaționale (având un parteneriat cu UFA), găzduiește diverse evenimente culturale (concerte, spectacole de dans), iar în aprilie 1930 se organizează prima proiecție cu sonor din istoria sălii: a filmului Singing Fool de Al Jolson (1928).

În 1940, după Dictatul de la Viena, cinematograful trece printr-o serie de schimbări radicale: Janovics, de origine evreiască, părăsește Clujul pentru a se refugia din calea deportărilor regimului Horthyist și este înlocuit de către Sándor Kubina. Până la finalul războiului, clădirea cunoaște două perioade de inactivitate: în 1941, când trece printr-o serie de renovări, și în 1944, când este incendiată de către armata rusă.

La trei ani după finalul războiului, toate cinematografele din România (alături de toate „întreprinderile cu caracter cinematografic”) sunt naționalizate prin decretul 303/1948 – devenind „bunuri comune ale întregului popor, libere de orice sarcini”. Doi ani mai târziu, cinematograful primește al treilea său nume – Cinema Maxim Gorki. Pe durata perioadei staliniste, cinematograful difuzează filme sovietice sau din alte state ale blocului estic, alături de filme cu caracter progresist din Franța, Italia sau Suedia; este renovat încă odată în anul 1957.

Odată cu dezghețul, în 1964, are loc cea de-a patra redenumire a sălii – Cinema Tineretului – și o reorientare a direcției artistice (matineuri pentru copii și adolescenți, comedii și policier-uri în programul de seară) cât și introducerea proiecțiilor CinemaScope; însă nici această schimbare nu rezistă mult. În data de 6 iulie 1969, are loc prima proiecție a proaspăt-rebotezatului Cinema Arta – L’année dernière à Marienbad (1961) de Alain Resnais, debutând ceea ce va urma să devină un program de 15 ore pe zi (09:00-22:00) în marea lui axat pe „filme artistice”, multe dintre ele clasice, și nu de puține ori vest-europene. Este această perioadă care consacrează sala drept un spațiu dedicat filmului de artă (îndeosebi, european), un loc unde se puteau viziona nu doar filme recente, ci și opere din patrimoniul universal al cinemaului.

Așadar, în secolul care-a trecut de atunci, Cinema Arta a supraviețuit incendierii de către armata rusă în 1944, naționalizării de patru ani mai târziu (care a adus modificări ale spațiului original și în care direcția sa artistică era puternic ideologizată), dar și primelor două decenii ale tranziției, timp în care s-a aflat în gestiunea companiei RomâniaFilm. Însă ultimul deceniu al existenței sale a fost poate cel mai dificil de până acum: cel în care a evitat soarta atâtor sute de săli de cinematograf din România, cea a închiderii definitive, dar și cel în care-a renăscut în forma sa actuală, devenind unul dintre cele mai importante cinematografe independente din țară.

*

Oprirea, dar și renașterea Cinema Arta începe odată cu parțiala retrocedare a Palatului către urmașii lui David Sebestyen în primăvara anului 2010. „După procesul de retrocedare, care a fost foarte lung, mi-am dorit ca cinematograful să rămână în viața cetății, să rămână un spațiu cultural pentru oraș, o funcțiune de interes public, până la urmă” ne spune Monica Sebestyen, managerul cinematografului. „Fiindcă n-am găsit o altă alternativă, am zis că o să preiau eu gestiunea cinematografului, eu fiind arhitectă și totodată fiind interesată de clădire, de valoarea ei culturală și socială.”

Relația cu RomâniaFilm, care reușise să înscrie sala în circuitul Europa Cinemas în anul 2003 (fapt care, pe termen lung, va salva sala de la dispariție) a fost de la bun început una încordată. „Neavând variante de-a prelua cinematograful și fiind o muncă foarte mare de a-l renova și refacel, inițial le-am spus că pot să stea cât doresc. Au stat un an, în care nu le-am solicitat chirie, fiindcă doream să păstrăm funcțiunea de cinema. A fost alegerea lor să plece – nu a existat dialog, nici spațiu de dialog cu ei” își amintește Sebestyen. „Ei susțineau că i-am fi dat afară, dar noi în perioada respectivă nici nu aveam cheia imobilului.”

Nu este întru totul clar ce anume a declanșat evenimentele următoare – pe de o parte, RomâniaFilm susținea că proprietarii i-ar fi forțat să renunțe la o parte din hol și din spațiul de birouri în favoarea unui club de noapte, amenajat în subsol (unde un asemenea spațiu era prevăzut încă din planurile clădirii), iar în contextul faptului că regia ar fi suportat toate costurile și pierderile sălii, activitatea lor ar fi devenit imposibil de îndeplinit. Din perspectiva Monicăi Sebestyen, povestea este cu totul alta: „A fost un pretext pentru a pleca – nu vorbesc de angajați, care erau foarte dedicați și implicați, care au avut grijă de spațiu, comunicam foarte bine; ci de conducerea de la București, care era foarte obtuză și nu făcea nimic pentru a atrage publicul. Când mai veneam aici, erau vreo 2-3 spectatori la film, nu mai venea nimeni. Câteodată nici măcar nu era afișat programul.”

Indiferent de motiv, rezultatul a fost același: în data de 17 februarie 2012 s-a închis ceea ce era la data respectivă cel mai vechi cinematograf funcțional din țară, toți angajații fiind disponibilizați. „Nu dorim să văduvim spectatorii clujeni de un loc cultural semnificativ ”, se arată într-un comunicat al familiei Sebestyen din 22 februarie al aceluiași an.

„Lucrurile care au apărut la momentul respectiv în presă au fost foarte denaturate,” își amintește ea. „Înțeleg că exista și un oarecare scepticism, fiindcă nimeni nu credea că noi chiar vrem să păstrăm cinematograful. Erau și toate poveștile cu spații retrocedate care s-au distrus, care s-au pierdut. Asta a fost o problemă cu care m-am confruntat, mai ales la bun început, fiindcă nimeni nu credea în noi.”

Au existat mai multe oferte incipiente în acea perioadă. Unele îndoielnice: RADEF s-a oferit să vândă aparatura sălii către proprietari contra sumei de 10.000 euro. Altele ar fi schimbat radical profilul sălii: precum propunerea lui Tudor Giurgiu de-a înscrie sala în rețeaua CityPlex, care difuzează în mare parte blockbustere. Monica Sebestyen a luat însă o cu totul altă decizie: sala se va redeschide, iar când o va face, va fi una independentă. „Pe atunci, existau foarte puține cinematografe independente,” spune ea. „Nici acum nu sunt foarte multe –  cinematografe de artă cu un singur ecran care să fie în proprietate și administrare privată, însă eu sper să mai apară și altele.”

Din fericire, retragerea RomâniaFilm nu a însemnat și pierderea statutului de sală înscrisă în circuitul global Europa Cinemas – fapt care i-a permis să urmeze cursuri de formare în domeniul managementului cinematografelor, începând cu un atelier CICAE în anul 2011, la Veneția. „Acesta a fost un lucru foarte pozitiv, fiindcă am putut avea acces la ce înseamnă abordarea europeană. În 2012, nu aveam alte exemple după care să mă ghidez, la nivel local. Eu sunt o persoană curioasă, așa că atunci când mă interesează ceva, vreau să aflu lucrurile în profunzime.”

Totodată, spațiul avea nevoie de reparații complexe. „În momentul în care a plecat RomâniaFilm, erau necesare schimbări majore – toată instalația trebuia schimbată, încălzirea nu corespundea standardelor, instalația electrică… Chiar dacă sala arăta în continuare bine, nu era chiar utilizabilă. În plus, era perioada în care se făcea tranziția la digital, iar la nivel european, existau foarte multe cinematografe care se închideau în timpul acestei tranziții.”

Există multe idei preconcepute despre public. Depinde cum sunt contextualizate filmele, de ce arătăm. Dacă există un context, o discuție, un conținut valoros care să fie comunicat și spun într-un mod autentic, mesajul o să ajungă unde trebuie, iar lumea o să vină.

Monica Sebestyen, cinema ARTA, Cluj-Napoca

În paralel cu lucrările de amenajare, demarate în 2016, Cinema Arta a fost în acei ani gazda unor evenimente „restrânse, vara, evenimente punctuale” – fiindcă lipsa renovării instalațiilor presupunea un „pericol, pe termen lung”, spune Sebestyen. Dincolo de colaborarea sa anuală cu TIFF, sala găzduia diverse evenimente, printre care și Zilele Arhitecturii. În acest timp, s-au realizat și multiple studii despre cinema – de la cercetări istorice la studii sociologice –, instalații și proiecții în foaierul sălii, cât și pe fațada clădirii, dar și serii de ilustrații realizate de artiști locali pornind de la Cinema Arta. „Întotdeauna am încercat să facem ceva, să vadă lumea că lucrăm,” spune Sebestyen.

Redeschiderea parțială a sălii la finele lui 2019 a fost însă de scurtă durată – debutul pandemiei ducând la închiderea tuturor sălilor din România în martie 2020. Însă, acesta n-a fost neapărat atât de rău, ne spune Sebestyen, fiindcă astfel, s-a câștigat timp pentru finalizarea lucrărilor de reabilitate. Și, în plus, Arta a avut și un program online pe durata perioadelor în care era nevoită să-și închidă ușile. „A fost un mod de-a comunica și de-a rămâne în contact cu publicul nostru.”

În sfârșit, în anul 2021 s-a redeschis cu totul Cinema Arta, după un hiatus de aproape 9 ani. Deși publicul a fost inițial reticent după pandemie, ușor-ușor, oamenii au început să se întoarcă. Am întrebat-o pe Sebestyen care e profilul acestora: „În principal, au 25-55 de ani, un public destul de tânăr. Mi-aș dori să atragem și publicul mai în vârstă, fiindcă are un potențial mare, dar și publicul foarte tânăr – și avem proiecții realizate în colaborare cu diverse școli, sau ateliere de educație cinematografică, formări pentru profesori.”

Ideea că Cinema Arta va continua să aibă și un program de repertoriu, cu filme de patrimoniu, a fost de la bun început prezentă în această nouă strategie artistică. „Există filme extrem de valoroase – și un public pentru acestea – care nu pot fi vizionate în mod legal, în Cluj. Desigur, între timp au apărut multe platforme online, iar unele dintre ele au devenit disponibile, dar în continuare există multe filme în această situație. Iar noi am vrut să organizăm și discuții în jurul lor, un soi de cine-club, de cinematecă. Este nevoie de așa ceva. Iar oamenii vin, sala este plină.” 

Totodată, au introdus și serii speciale – care au fost îngrijite de curatoarele Oana Tarce, Csilla Nagy și Anca Caramelea, alături de diverse colaborări punctuale, multe dintre acestea realizate în parteneriat cu profesori ai Facultății de Teatru și Film UBB. Unul dintre evenimentele cele mai populare a fost proiecția filmului Satantango de Bela Tarr, care a atras inclusiv publicul din București. „Filmul a fost încheierea unei serii în care fiecare persoană din echipa cinematografului alegea câte un film. Ideea a fost să avem o zi întreagă petrecută la cinema. Am fost extrem de impresionată – sala a fost plină, mai puțin de zece persoane au plecat, ceea ce e rar pentru un film de șapte ore. Și cred că de multe ori publicul este subevaluat. Există această idee de-a pune filme comerciale pentru că altfel n-ar veni lumea, dar cred că există public și pentru filme necomerciale.”

Este acesta un act de încredere – să oferi publicului un program de cinema care nu se ghidează conform logicii comercialului? „E ceva asumat, faptul că e posibil să vină doar zece persoane la un film pe care îl punem,” răspunde Sebestyen. „Și asta nu înseamnă că e un film de proastă calitate, ci dimpotrivă, câteodată! e un mod de-a obișnui publicul și cu altceva, iar cel care își dorește asemenea filme, știu că au unde să vină. Pentru că altfel ai mall-urile, ai tot felul de locuri unde poți vedea filmele comerciale, care au rolul lor – dar nu asta este ceea ce mi-am dorit eu și nici nu e ce cred că avem nevoie la Arta.

Bibliografie și surse foto:

https://www.cinema-arta.ro/istoria

https://istoriafilmului.ro/articol/arta-si-orasul/

Acest articol a apărut inițial în revista Films in Frame#3, care a avut un dosar dedicat sălilor de cinema. Am mai scris și despre situația cinemaurilor de stat din mai multe orașe, despre oamenii care lucrează într-o sală de cinema și planul ambițios al orașului Timișoara de a remoderniza și deschide cinci foste săli de cinema.

Flavia Dima

Critic și curator de film. O interesează cinemaul hibrid și experimental, filmul de montaj, patrimoniul cinematografic și confluența dintre cinema și politic. Vede câteva sute de scurtmetraje pe an pentru BIEFF. Uneori scrie poeme. La Films in Frame, scrie reportaje de festival, editoriale și este și traducătoare.