Și-a dat seama Marvel că zboară prea aproape de Soare? Asta e întrebarea la care mi-a rămas gândul după ce am văzut proaspăt lansatul Eternals, în regia nimeni alteia decât Chloé Zhao (câștigătoarea a numeroase Oscaruri în 2020 pentru filmul Nomadland) – o colaborare cu studiourile inițial surprinzătoare și pe care mulți dintre noi am așteptat-o cu interes, neștiind unde poate duce. Având în vedere variile discuții despre statutul filmelor Marvel în interiorul industriei, miza unei astfel de alăturări părea să fie de la început dacă Zhao poate să importe ceva din filmul independent, să insufle ceva aparte universului cu supereroi și să-l apropie măcar milimetric de cinemaul de artă.

Este, deci, Eternals un film de autor, sau măcar un film promițător? Cu siguranță – și din păcate – nu. În cel mai bun caz, Eternals e un film Marvel călduț, cumva unul dintre cele mai stimabile și mai inteligente ale seriei; ca aspirație pentru niște teme puțin mai complexe, ar putea fi pus pe raft cu Doctor Strange (2016, r. Scott Derrickson), dar, din punct de vedere al execuției, unității regizorale și al ritmului, e inferior Black Panther (2018, r. Ryan Coogler), Guardians of the Galaxy (2014, r. James Gunn) și câtorva Thor-uri (cele mai solide filme Marvel, din punctul meu de vedere). Plecând de la o echipă de zece nemuritori (Eternii), veniți din Cosmos și delegați de o entitate superioară să apere Pământul, filmul oferă o versiune mai light a unei teme clasice, om versus Creator (aici supererou versus Creator), chestionând într-un mod aproape satisfăcător ideea de liber arbitru. Însă Eternals cade în multe capcane ale formatului Marvel, iar Zhao, deși a avut mult control creativ, se auto-sabotează, făcând mult prea puțin din ceea ce i-a fost particular în filmele sale de dinainte. Naturalismul său intim e abandonat în fața pretențiilor bombastice ale genului, fapt care induce filmului un iz de sintetic și inautentic – două cuvinte pe care, dacă ne luăm după ale sale Songs My Brothers Taught Me (2015), The Rider (2017) și Nomadland (2020), nu ne-am fi grăbit să i le atribuim regizoarei.

Dar de ce apelează Marvel tocmai la Chloé Zhao? Oare au înțeles cei de la Disney importanța unui autor, după câteva colaborări mai particulare, cum ar fi cea cu Taika Waititi pentru Thor: Ragnarok (2017), sau cele cu Gunn și Coogler? Consideră Marvel, într-un final, mediul în care operează mai mult decât o schemă economică de tip franciză, înțelegând astfel că are nevoie să se reinventeze? Nu sunt complet sigură de asta, cooptarea unei regizoare din sectorul independent, cu atât mai mult a unei laureate Oscar, s-ar putea să fie mai mult o momeală pentru cinefili.

Această colaborare dintre Chloé Zhao și Marvel pare să speculeze un anume independent touch al regizoarei, pe care și l-a format în cele trei lungmetraje anterioare, pe care le numeam mai sus. E un stil cvasi-documentar care îmbină realitatea cu ficțiunea, actori cu non-actori, poveștile sale adesea plecând de la personaje reale ficționalizate și inspirându-se inclusiv din biografiile celor care participă la filmări (cum se întâmplă cu povestea dresorului de cai Brady Jandreau, care devine povestea The Rider). Zhao cultivă în filmele sale o intimitate particulară, o aplecare candidă către uman și către „păturile tăcute”, către oamenii de pe marginile unei Americi adesea invizibile, fie că vorbim de rezervația din Songs My Brothers Taught Me sau de nomazii de vârstă a treia din Nomadland. În filmografia sa, Zhao trece treptat de la cadre brute, cum sunt mai degrabă în filmul său de debut, la o anume picturalitate, prezentă în Nomadland, în care caută adesea o conexiune a omului cu spațiul – un simțământ intraductibil al legăturii cu locul și cu mediul înconjurător, într-o manieră în care o face și Terrence Mallick, cu care adesea a fost comparată și cu care ea însăși admite că empatizează. Zhao a devenit o stea strălucitoare a filmului independent ca exponentă a unui cinema al libertății și al descoperirii, al unui anume tip de naturalism care se păstrează aproape de oameni și de personaje.

Preia Eternals ceva din acest stil al lui Zhao? Nu atât cât s-ar fi dorit; se promite mult și se livrează puțin. Deși vine cu prospețimea unui film Marvel filmat și în afara studioului, în locație, Eternals pare să apeleze mult prea puțin la acea stimă pentru natură din filmografia lui Zhao, acel instinct al autoarei de a te face mic în fața măreției locului. Peisajul e un pic mai atmosferic și mai pictural decât în producțiile anterioare ale seriei, dar Eternals nu renunță întru totul la greenscreen. Per total, tendința Marvel de a se baza pe imagini simulate răpește mult din farmecul particular al lui Zhao, îi induce o lipsă de autenticitate care nu poate fi scuzată în baza circumstanțelor supranaturale ale poveștii. Ne bucurăm de o abordare mai meditativă, care pune în balanță pe ici pe colo ce înseamnă a fi erou și care este, de fapt, binele suprem, însă Eternals nu scapă de ideea formatului de public larg – rămâne un film ușor de înțeles și de digerat, dar și ușor de uitat.

Pentru că își doresc constant să se facă accesibile unui public numeros, filmele Marvel – incluzând filmul de față – par întotdeauna că încearcă să adune ce-i mai bun sau mai savuros de la fiecare gen, pentru că altfel nu ar fi entertaining. Narațiunea trebuie tot timpul spartă de vreo glumiță, ca să nu se plictisească cumva săracul spectator în trei ore de film sau să nu cadă în melancolie. Dacă nu e vorba de comedie, atunci trebuie să fie măcar un montaj pe muzică antrenantă și quirky. Marvel pare că nu vrea să aibă încredere nici în regizori și nici în spectatori, că ar putea duce un film dificil sau care abordează subiecte mai serioase. Filmele anterioare ale lui Zhao au o anumită coeziune de atmosferă, care curge lin prin fibra întregului film, se ghidează după un principiu stilistic. Comparativ, Eternals acționează ca o construcție disonantă care sare de la un registru la celălalt și nu te lasă niciodată să meditezi asupra a ceea ce s-a întâmplat. Tăcerile în care absorbi însemnătatea faptelor și imaginile care vorbesc de la sine din Songs My Brothers Taught Me, The Rider și Nomadland sunt înlocuite de treceri rapide, care trebuie să balanseze zece personaje centrale, acțiune, lupte spectaculoase, lucruri supranaturale, mii de ani de istorie, povești de dragoste, glumițe auto-reflexive despre MCU și The Avengers, teme filosofice despre ce înseamnă a fi om, dezastrele climatice ș.a. Felul în care Eternals încearcă să fie la fiecare pas divertisment pentru toată lumea e unul dintre principalele auto-sabotări ale lui Chloé Zhao.

Deși filmele Marvel nu se încadrează în tipul de cinema în care cred – și în care nici Chloé Zhao nu părea să creadă, dacă ne raportăm la cele trei filme anterioare ale sale – n-am fost niciodată enervată atât de calitățile artistice sau meșteșugărești ale acestor filme cu supereroi, cât de sistemul pe care îl propagă. Ceea ce mi se pare deranjant la toată această afacere Disney (n. Marvel Studios sunt din 2009 încoace subsidiar Disney) ține de modelul economic după care filmele Marvel sunt produse, ca și cum sunt pe linia de producție a unei fabrici. Avem un MCU cu 26 de producții de lungmetraj în doar 13 ani – și încep să se adune și seriale TV ca Loki sau Wanda Vision – care niciodată nu se rezumă la produsele de audiovizual în sine, ci fac parte dintr-o super franciză care trebuie unsă de la an la an, cu filme livrate la termen. Iar asta, până la urmă, se vede și în cât de puțin ambițioase sunt filmele Marvel la capitolul artistic. De ce să faci un film bun, sau să îți iei libertăți creative și să experimentezi dacă știi că orice va fi înghițit de consumator pentru că e parte a unei francize? De ce să faci mai mult decât un tipar cu eroi recognoscibil repetat la infinit, un safe-bet care să îți asigure vandabilitate și în alte produse de consum, de la figurine la șosete cu logo-uri licențiate? Mi-e greu să mă păstrez simpatică față de Marvel când tot acest model, însoțit de ambițiile monopoliste ale gigantului Disney, împinge cinemaul independent afară din cinematografe și jonglează cu mai mult capital decât mi se pare rezonabil pentru un film, fie el și blockbuster. Totul e un fel de 9 to 5 job mult prea cuminte, care ține actorii (destui dintre ei promițători) înțepeniți în roluri clișeice pentru perioade prea mari de timp. În mod particular, mi se pare suspicioasă și toată tăinicia pe care Disney vrea să o păstreze în legătură cu proiectele sale. Nu mai e de mult un lucru amuzant cât de speriați sunt actorii să nu dea vreun spoiler, ca să nu fie sunați polițienește de trimiși ai executivilor, sau că nimănui nu i se dă un scenariu întreg înainte de filmare.

Totuși, în Eternals pare că s-au schimbat câteva lucruri, că există niște conștiință de sine după toate discuțiile din industrie despre legitimitatea filmelor Marvel. Se poate citi printre rânduri că, în sfârșit, Marvel vrea măcar să încerce să facă ceea ce cinemaul respectabil poate să facă, dar și că multe critici au ajuns la urechea lor. Ceea ce reușește Eternals să facă, grație capacității lui Zhao de a privi cu naturalețe minoritățile, e să integreze organic pe ecranul MCU personaje diverse și inclusive – cum ar fi o primă supereroină cu deficiențe de auz (Lauren Ridloff ca Makkari) și un prim supererou gay (Brian Tyree Henry ca Phastos). În afara celor doi, figurile celor zece Eterni reunesc complementar câțiva dintre cei mai interesanți actori ai cinemaului contemporan – fețe nu chiar dintre cele mai convenționale și pe care nu ne-am fi așteptat neapărat să le vedem în genuri ultra-populare. Într-o prelucrare de mitologie și istorie inventată (á la Thor), Salma Hayek e liderul Eternilor, Ajak, Richard Madden e puternicul Ikaris (vezi Icar), Gemma Chan e sensibila Sersi, Angelina Jolie e Thena (vezi Athena), Barry Keoghan e Druig, Don Lee e Gilgamesh, Kumail Nanjiani e Kingo și Lia McHugh e Sprite. Eternii sunt cu siguranță mai simpatici și mai diverși decât The Avengers, Zhao punând preț pe un nou tip de erou: cel empatic. Dispare, astfel, din peisaj vechiul supererou, expansiv, cu mușchi și forță brută, și se instaurează eroul care rezonează cu sensibilitățile lumii din jurul său și care depinde de colaborarea și conexiunea cu ceilalți. Spre sfârșitul filmului, noul lider al Eternilor nu ajunge Ikaris, cel mai puternic dintre aceștia, ci Sersi, personajul Gemmei Chan, nemuritoarea care privește cu cea mai mare căldură umanitatea, care e pregătită să sacrifice totul pentru ea și să se răzvrătească împotriva Creatorului. A apus epoca supereroului care depășește omul, a venit vremea eroului care caută să fie uman. Această fascinație a Eternilor pentru oameni, credința în destinul lor special, pare să fie, în final, singurul lucru care să facă apel la sensibilitățile din filmele anterioare ale lui Chloé Zhao.

Dar, până la urmă, este oare în regulă, tocmai pentru o regizoare care crede atât de tare în oameni, să apeleze la un film cu supereroi veniți de pe alte meleaguri cosmice ca să spună ceva despre umanitate? Dacă tragem linie, nu umanitatea este cea care se salvează pe sine în filmele Marvel, ci rămâne întotdeauna dependentă de puterile supranaturale ale eroilor. În Eternals, evenimente precum încălzirea globală sunt întârziate aproape accidental de supereroi în confruntarea lor cu alte forțe, după alte planuri ale Universului. Omenirea doar asistă pasivă. E oare înțelept ca asta să fie raportarea noastră la urgențele lumii reale?
Rămânând un film nesatisfăcător, Eternals pierde, printre multe gimmick-uri ale unei producții de studio, acel murmur al unei realități sensibile care traversează filmele lui Chloé Zhao. De fapt, producția Marvel îl înfundă atât de tare, încât pare că aproape oricine altcineva ar fi putut regiza Eternals exact la fel, fără să ne dăm seama.

Dora Leu

A absolvit la UNATC o licență în regie de film și un master în filmologie și a studiat în paralel și istoria artei. Colaborează și cu Acoperișul de Sticlă și e fost redactor coordonator al revistei FILM MENU. Se dedică în principal cinemaului japonez din anii '60-'70 și trupelor recente de post-punk irlandez. Încă ține în portofel o poză cu Leslie Cheung.